Braque spunea că atunci când Columb a plecat prima dată spre America, bisericile din Spania s-au rugat împreună cu marinarii săi, să aibă izbândă. După ce-au descoperit America a mai făcut un drum acolo, dar nu s-au mai rugat. Ştia deja drumul şi astfel busola a înlocuit rugăciunea…
Când Iosua a pornit în cucerirea cetăţii Ai nu s-a mai rugat ci a calculat de câţi militari avea nevoie pentru a bate această cetate nesemnificativă. S-a rugat doar atunci când a trebuit să dea piept cu marea cetate Ierihon.
După ce-au încasat o bătaie zdravănă şi inima li s-a făcut „moale ca apa” s-a proşternut înaintea Domnului rupându-şi hainele de pe el… Şi-a adus aminte că zidurile Ierihonului au căzut cu ajutorul preoţilor şi a chivotului, deci cu sprijinul total al lui Dumnezeu.
David după ce-a avut câteva victorii răsunătoare a început să-şi numere armata uitând că mai important decât generalul Ioab era mai marele cântăreţilor Iedutun, şi astfel a învăţat gustul dureros al înfrângerii. El care zisese că unii se bizuiesc pe carele, caii şi călăreţii lor… Era el acela…
Lecţia e clară. Rugăciunea „după” nu mai ajută cu nimic. Ea trebuie practicată „înainte”.
Dumnezeu nu poate fi înlocuit nici cu busola nici cu militarii…
