Irineu, episcopul Lyonului, scria prin anul 140 după Hristos: „Cei desăvârşiţi au primit Duhul Sfânt şi vorbesc în alte limbi prin Duhul lui Dumnezeu la fel cum a vorbit şi Pavel. Noi am auzit pe mulţi oameni din bisericile noastre, care au darul proorociei şi care vorbesc în alte limbi prin Duhul, care dau pe faţă lucrurile ascunse ale oamenilor şi vorbesc despre tainele lui Dumnezeu.”
Întoarcerea la istorie, deşi e dureroasă, e necesară. Nu cred că manifestările Duhului Sfânt trebuie căutate neglijând naşterea din nou şi viaţa de sfinţenie. Nu pot crede că un om e plin de Duh Sfânt câtă vreme n-a smuls un suflet din gura puturoasă şi arzătoare a iadului. Strigătele prin biserici n-au nici o valoare fără o viaţă predată.
Manifestările Duhului au fost sărace în istoria bisericii de după anul 320 pentru că Duhul n-are nici o legătură cu simonia, cu inchiziţia, cu politica bisericească şi mai ales cu păcatul. În aceşti am cotit-o tot pe extreme, fie punând accent numai pe studiul Scripturii devenind seci şi plictisitori, fie căutând numai experienţe, provocând haos şi erezie.
Manifestările contemporane şi infantile de „râs în Duhul”, „căderi în Duhul”, „grohăit sfânt” n-au făcut decât să adâncească şi mai mult confuzia. Spiritualitatea nu trebuie confundată cu sentimentalismul care-i bun doar atunci când spui iubitei poezii, nu când faci teologie.
Filosofia ca noi să ne simţim bine în biserici trebuie imediat abandonată. De fapt Duhul Sfânt trebuie lăudat indiferent de cum ne simţim.
E greu să accepţi că mai poate fi o revărsare autentică de duh de trezire pentru o generaţie gelată şi tunsă cu cuţitul, interesată mai mult de telefoane mobile decât de studiu biblic, dar lucrurile acestea nu se judecă pauşal. Bârna trebuie scoasă din ochiul propriu şi obişnuiţi-vă cu gândul că Dumnezeu nu face roboţi spirituali şi cucernici. Unitatea nu-i uniformitate pentru că pe fiecare dintre noi e pus semnul de copyright.
Nu vi se pare neliniştitoare afirmaţia lui Tozer care zicea spre apusul vieţii lui că dacă Duhul Sfânt ar pleca din biserici pe furiş, 95% din lucruri ar rămânea neschimbate.
De aceea aştept lângă peştera personală să aud susurul blând ce mă va face să-mi fie ruşine de pâinea şi cana cu apă ce-o am în mână, preţ al laşităţii colective, având ca lozincă „Nu vă jucaţi cu focul ca să nu vă ardă.”
Lipsa de ardere a născut comunităţi spirituale de eschimoşi ce vor sărbători Rusaliile făcând apel la o istorie îndepărtată.
