Așa i-a zis Hristos mării înfuriate. Cu ucenicii n-a vorbit că n-aveai cu cine. A vorbit cu marea. Uneori Dumnezeu potolește furtunile, alteori ne potolește pe noi ca să nu ne mai fie frică de ea.
Când te-apucă o pace inexplicabilă poți fi sigur că afară bate vântul.
Au fost loviți de furtună pentru că n-au dat cârma de la început lui Hristos. Așa că S-a sculat, neavând ce face. Ideea e simplă. Fie Îi dai Lui povara, fie o duci singur. Fie dormi tu, fie doarme El. Cineva trebuie să stea treaz și să se agite.
Nu suntem scutiți de furtună cum nu poți scăpa de impozite. Erau și alte corăbii cu ei în furtună dar numai în una singură era Hristos. Toate corăbiile promit să ne treacă dincolo, dar nu în toate e Hristos.
Și marea a tăcut. S-a făcut liniște. Doar în liniște Îl poți auzi pe Hristos. De aceea i-a spus Dumnezeu unui sfânt: ”Când vorbești cu Mine să taci din gură…”
