Ioan 4:39-41 – „Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: „Mi-a spus tot ce am făcut.” Când au venit samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Şi El a rămas acolo două zile. Mult mai mulţi au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. Şi ziceau femeii: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricina că L-am auzit noi înşine şi ştim că acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.”
Ucenicilor le era foame şi-au trecut peste toate opreliştile tradiţiei păşind în Samaria cu traista goală. Au umplut-o şi şi-au umplut apoi burţile cu mâncarea spurcaţilor. Când ţi-e foame şi cei din New-Age pot fi bucătari buni.
Isus a plecat şi El după ei şi a venit de acolo cu un convertit – o femeie ce fusese măritată fără acte cu un regiment întreg. Păcătoasă de trăznea, dar a înţeles că există apă vie care aduce o altfel de viaţă.
Femeia a devenit evanghelistă. Mărturia ei a fost suficient de puternică pentru a întoarce şi alţi samariteni la Isus.
Cu burţile pline, Ioan şi Iacov se gândesc că, după masă, orice om se uită la ceva – la frigiderul gol, se uită în gol sau la televizor, la ştiri. Ei voiau să provoace una. „Ce-ar fi dacă ai coborî, Doamne, foc din cer peste Samaria? Să ardă cu convertiţi cu tot. Ăia o să moară în dragostea dintâi şi sigur ajung în cer”.
Ideea aceasta a plăcut lui Isus. Le-a ascultat rugăciunea mai târziu, dar altfel, când, după Rusaliile din Ierusalim, a coborât şi peste Samaria foc sfânt.
În mijlocul trezirii de acolo e trimis diaconul Filip, om plin de har, ce reuşeşte prin predicile sale să aducă mântuire pentru acel eşantion de oameni greu de digerat. Succesul aproape că-l zăpăceşte. Aude vocea lui Dumnezeu cerându-i să plece de urgenţă pe un alt câmp de lucrare. Se gândeşte că, dacă aici sunt sute, acolo vor fi mii. Teleportat şi transpirat, îşi dă seama, lângă o căruţă cu un negru-cititor în ea, că Dumnezeu e greu de înţeles. Famenul etiopian ajunge, jumătate de oră mai târziu, în apa botezului.
Iată câteva învăţăminte pe care le extragem ca pe o măsea sănătoasă:
– Nu există să nu se poată. Nu există teren viran în lumea plină de păcătoşi. Eventual, doar dacă te gândeşti la propriul stomac, la propriul confort.
– Nu există om prea păcătos să nu poată să fie mântuit. Chiar dacă-ţi vine să ceri foc peste el şi să ardă mocnit. Repulsia spirituală are de-a face cu păcatul, nu cu păcătosul. Nu-i mai ucideţi!
– Nu există om mântuit care să nu depună mărturie. Şi dacă e femeie şi dacă a fost în parcarea vieţii până atunci. Din păcate, există creştini care tac, dar eu mă gândesc dacă-s mântuiţi ăia.
– Nu există, în ochii lui Dumnezeu, valoare mai mare în turmă decât în individ. De era unul singur pe pământ şi acela mic, verde şi cu ochii bulbucaţi, şi pentru acela murea Isus.
– Nu există slujbă mai importantă sau mai puţin importantă. A fugi după carul unuia e identic cu a predica prin satelit sau a duce la spital cu maşina o bătrână neputincioasă.
Samaritenii sunt oameni…
