Bălos sau uscat ca vântul de septembrie, strivind buzele trădate sub antarctica ipocriziei, sărutul lui Iuda capătă valenţe filosofice.
Oameni cu două feţe şi nici una adevărată, ascunse sub zâmbetul machiavelic, se târăsc şerpeşte spre sufletele noastre, furându-ne încrederea.
Agăţându-se ca o iederă otravită de inima fratelui, aşteaptă momentul uciderii cu premeditare prin glonţul pervers al împuşcăturii pe la spate.
Arginţii din buzunar primesc reflexe de mare înfuriată vestind scufundarea. De fapt, arginţii nu miros decât a despărţire. Prieteni pierduţi, iubiri neînţelese, trădări sub clar de lună gârbovă.
O fostă studentă îmi povestea, cu buze arse de fortral, aşteptând ca metastaza să-şi desăvârşească purgatoriul, cum în vremea şcolii şi-a vândut prietenii creştini, securităţii.
Un tată cu fiul fugit de-acasă prinsese culoare de albastru de Voroneţ încercând să înţeleagă sărutul din ultima seară.
Soţul tânăr, cu ochii holbaţi în năuceală, caută greşeli ascunse prin buzunarele monotoniei familiale pentru a explica trădarea soţiei.
Privind în toamnă moartea fără noimă a frunzelor, mă zbat să scap de saliva trădării din vară, când prietenii se despart în orizontul fetei morgana.
…Încep să-l înţeleg pe Iuda. Oameni ca el se nasc zilnic. Nevoia de trădare, resimţită de sufletul sălbatic ca un drog puternic, îşi cere dreptul. Şi Iuda s-a grăbit să-L vândă pe Isus, pentru că atâţia alţii stăteau la rând, nerăbdători să-şi umple buzunarele cu arginţii sângelui supt.
Iuda a fost mai rapid decât ceilalti, a ajuns primul, a sărutat, a aruncat banii, a avut mustrări şi a ajuns la sfârşitul maratonului îndoliat, având drept premiu în vecii-vecilor amin, spânzurătoarea…
Vladimir Pustan din cartea: Dulcele sărut al singurătății
