În una din cărțile pe care Tozer le-a scris am găsit o remarcă interesantă, care era menționată nu ca un principiu ci ca un detaliu. Thomas Haire, despre care A. W. Tozer scrie, menționa la un moment dat despre acești „șerpi” negri și albi ai păcatului și asta m-a pus pe gânduri și vreau ca azi să medităm puțin.
Știm clar că în Scriptură, dar și în tradiția populară, șarpele înseamnă păcat, rău și chiar îi este atribuită asocierea lui satan, tatăl răului dacă pot folosi expresia asta. În plus, deși nu știu cât de corect este, noi clasificăm păcatele în funcție de mai multe criterii și pe unele le considerăm grave, pe cele pe care Thomas Haire le numește „șerpii negri” pentru că sunt foarte vizibile, ofensatoare, scârboase unele din ele și aici punem: curvia, preacurvia, crima, avortul, hoția grosolană, minciuna grosolană și alte câteva. Dar mai avem o categorie a păcatelor mici cum ar fi: minciunica, puțină invidie, puțină mândrie și altele, astea le consideră oricum mai mici, și neimportante decât cele mari dacă stăm să le comparăm. O a treia categorie, este cea pe care acel instalator o numea „șerpii albi” unde intră: mândria spirituală, falsa evlavie, lipsa de conexiune cu Dumnezeu, înșelarea semenilor privitor la darurile spirituale, lipsa unei credințe profunde, închinarea greșită, aprecierea unor oameni după banii lor nu după credința lor și altele asemănătoare. Păcate pe care acel instalator simplu le considera imens mai periculoase decât „șerpii negri” întrucât sunt acceptate și aproape invizibile.
Știți, de regulă „ne sesizăm repede” când cineva „umblă cu un șarpe negru încolătăcit pe trupul său”. Dacă auzim sau vedem pe cineva beat, observăm aproape instant. Dacă vedem pe cineva sărutând o altă de femeie decât pe soția sa, iar observăm imediat e foarte vizibil. La fel sunt multe alte păcate, foarte vizibile și le condamnăm aproape instant, de multe ori mult înainte de a înțelege ce se întâmplă și chiar ni se pare așa grosolan păcatul încât ne simțim îndreptățiți să trecem de la vorbirea „între ține și el” la cea publică. Ni se par păcate condamnabile și nu credem că s-ar opune, sau ne-ar condamna cineva dacă „le dăm în vileag” ba chiar am deveni vedete cu „dezvăluirile noastre”. Păcatele de acest gen, nici nu necesită vreo finețe pentru a fi descoperite, sunt vizibile „de la o poștă”.
Pe cele din categoria „șerpii albi” de cele mai multe ori nu suntem atât de sensibili să le vedem. Mai ales dacă cel ce la practică, se mai poartă și „în alb”, devin aproape invizibile. Mai mult, unii fac virtuți din ele. Aproape nu mai sesizăm că predicatorul predică din mândrie, „cântăciosul” cântă pentru apreciere, cel ce conduce lauda se chinuie să stoarcă „amin-urile” ca să se simtă eficient, cei ce se roagă o fac pentru a fi auziți de ceilalți, promisiunile „mă rog pentru tine” au devenit minciuni ieftine, banii care se dau la zeciuială sau colectă sunt furați, zâmbetele sunt false și oamenii își ascund ura sau invidia, formalismul ia locul evlaviei, brandul bisericii devine mai important decât membrii bisericii și altele. Astfel de păcate îmbâcsesc viața religioasă și o contaminează, secătuind bisericile locale de putere și eficiență.
Și chiar dacă unii văd aceste stări, le consideră normale, și acceptabile. Ne bucurăm că nu ne atârnă șerpii negri de gât și considerăm că nu avem nimic de făcut în privința celor albi, pentru că „am tulbura apele” Ajunge ca „unitatea bisericii” să fie mai valoroasă decât Voia lui Dumnezeu. Ajungem să tolerăm anumite păcate, anumitor oameni pentru a păstra lucrurile așa cum sunt, pentru că nu ne permitem discuții, negocieri, confruntări dureroase, nu ne permitem să pierdem membri, mai ales dacă au bani sau slujesc, nu ne permitem să „ne punem de rău” cu anumite persoane și șerpii albi se înmulțesc și împuțesc locul. Iertată îmi fie comparația, dar e prea asemănător ca să nu o folosesc. Oamenii care ajung îmbâcsiți de paraziți intestinali nu se diferențiază de ceilalți și totuși li se duce vlaga repede, le „ghiorăie mațele”, le miroase gura și au mâncărimi „undeva”. Aparent, nu au nimic, în realitate, intestinele sunt numai „viermăraie”.
Păcatele din această categorie, sunt mai grave decât cele din categoria șerpilor negri, pentru că se înmulțesc nestingherit, pentru că sunt acceptate de restul bisericii, pentru că toată lumea le are, pentru că întâlnindu-ne ne „încrucișăm speciile”, pentru că nu ne va deranja nimeni confruntându-ne cu ele. Suntem lăsați să fim sufocați de șerpii mici și albi fără ca cineva să se implice, să ia unul să îi zdrobească țeasta. Vedem ceea ce Ieremia scrie din partea lui Dumnezeu la un moment dat: Vitejii Babilonului nu mai luptă, ci stau în cetăţui; puterea le este sleită, şi au ajuns ca nişte femei. Vrăjmaşii pun foc locuinţelor lor şi le sfărîmă zăvoarele!
Ne mirăm de ce nu mai avem vlagă, de ce nu se pocăiesc oameni, de ce lucrarea nu propășește, de ce nu se mai predică ca altădată. Ei bine, una din cauze este acceptarea și indiferența față de „șerpii albi”. Aceștia pot fi identificați doar cu o dorință reală de sfințire și doar privind la noi prin Cuvântul lui Dumnezeu. Efectele se văd, oare vom continua să ne plângem sau vom cerceta pentru a rezolva cauzele?
