Îmi înfing adânc stiloul în inimă ca să mai pot scoate din ea cuvinte. Sânge nu mai am… O parte l-am donat pe clasa a XII-a pentru o colegă care şi-a tăiat venele din cauza unei toamne prelungite. Ce a mai rămas mi l-au supt vârcolacii grijilor.
Nici iubiri nu mai am în lupta cu demonii urii, căzând cu mâna în beregheata vecină. Pe câmpul sentimentelor străvezii plutesc în deriva verii corăbiile grâului încolţit din multele ploi ale pâinii cu TVA scãzut. Azi n-am râs, deci am pierdut o zi din viaţă după cum glăsuia Chamfort. Am pierdut multe zile ca acestea, ele deraind pe şinele cutelor de pe frunte. Şi ce dacă-i amară cucuta înfrângerii câtă vreme o bem din cupa speranţei? Să tot plouă şi să bată vântul! Să spumege marea blesteme în scorburile pădurii de alge. Cât a mai rămas diazepam în farmacii, adânc ne fie somnul!
Prieteni mi-ai mai rămas cât să am la cine lătra în nopţile cu lună spartă. Citesc ziarele ţinându-le cu capul în jos să curgă cuvintele mincinoase direct în glodul mirositor. Am obosit… privesc spre crucea Lui şi ea e goală, doar sângele cald încercând să găsească tuburile harului spre inima mea. El e în cer. Meştereşte locuri frumoase cu pavaj de aur alb şi borduri de opal, potcoveşte caii cu aripi de la caleaşca nunţii cu diamante, poartă o haină albă şi strălucitoare şi ochii mă dor de atâta lumină nefirească. Mă bucur că-s contemporan cu El şi de aceea gonesc gândurile rele înapoi în grajdurile lor, arunc cenuşă în părul ars de soarele Beiusului şi mă pocăiesc prieteni, sub teii ce şi-au scuturat neculese florile. La iarnă o să bem ceai de brânduşe şi o să primim în casă îngerii colindători să-şi dezgheţe aripile câteva clipe la focul încă viu al dragostei pentru Crist.
