Un cititor inteligent mă va întreba imediat: „Care ştiinţă? Cea bazată pe legile naturii stabilite de Isaac Newton pe la anul 1.700? Sau cea clădită pe teoria relativităţii lui Albert Einstein în secolul al XX-lea? Sau, vorbeşti de ştiinţa clădită pe teoria lui Darwin, sau despre ştiinţa bazată pe înţelegerea vieţii pe care ne-a dat-o descoperirea ADN-ului imediat după 1950?” Şi cititorul acesta va putea continua arătându-mi că există diferite înţelegeri ale „ştiinţei”.
Apoi, tot cititorul acesta mă va întreba: „Credinţa în care Dumnezeu? În Dumnezeul despre care se zice că a planificat totul în cele mai mici detalii şi că noi doar ne împlinim mecanic rolul acordat nouă în acest sistem? Sau în Dumnezeul care, deşi conduce direct treburile universului şi ale istoriei, lasă oamenilor libertate de alegere, cu toate că această libertate crează atâtea probleme şi atâta confuzie? Sau, vorbeşti de Dumnezeul care stă ca un poliţist cu bastonul ridicat, gata să lovească omul la cea mai mică mişcare greşită, sau vorbeşti de Dumnezeul iubirii, care este totdeauna bun, iertător, binevoitor şi totdeauna bine dispus faţă de noi?”
Dacă ar fi să dăm curs întrebărilor acestui cititor (bine intenţionat!), ar trebui să luăm un spaţiu larg şi un timp îndelungat ca să definim ce înţelegem noi prin „ştiinţă” şi apoi să definim cum ni-L imaginăm noi pe Dumnezeu. Nu putem, deci, să dăm curs acestor întrebări (legitime!), fiindcă nu avem nici timpul, nici spaţiul necesar.
Ca să simplificăm lucrurile, vom începe prin a vă spune despre care Dumnezeu vorbim. Noi vorbim despre acel Dumnezeu pe care atât apostolul Petru cât şi apostolul Pavel L-au definit ca „Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”, adică Dumnezeul căruia Isus I-a spus „Tată” chiar şi atunci când era ţintuit în cuie pe cruce şi despre Dumnezeul pe care ni L-a descris Isus în toate învăţăturile Sale şi ni L-a ilustrat şi oglindit în toate acţiunile Sale. Acesta este Dumnezeul nostru.
Cu privire la „ştiinţă”, voi lăsa pe cititor să deducă el însuşi, din tot ceea ce voi scrie în continuare, despre care ştiinţă vorbesc eu.
Timp de peste trei sute de ani a dominat ştiinţa modernă, bazată pe „legile naturii” formulate de Newton. Era un univers închis, în care nu putea interveni nimeni din afară. Materia şi energia erau considerate ca fiind veşnice: atât materia cât şi energia erau în cantităţi fixate dintotdeauna. Universul acesta a existat aşa din totdeauna. Universul nu a avut un început şi deci nu este nevoie să ne gândim la Cineva care să-l fi început, să-l fi creat. În acest univers, ziceau cei mai mulţi oameni de ştiinţă, nu era nevoie de Dumnezeu.
Oamenii de ştiinţă erau categorici: Aşa este universul, fiindcă aşa ne spune ştiinţa!
Apoi a explodat bomba relativismului lui Albert Einstein, pe baza căruia universul are un început care poate fi calculat cu precizie. Ştiinţa aceasta ne spune că a fost „un timp” când nu exista nimic, nici măcar timp şi spaţiu, nici materie şi energie şi a avut loc o explozie a unui fel de atom iniţial, care era „nimic”, din care dintr-o dată s-a format tot universul.
Desigur, acum putem vorbi de Cineva care a conceput acest cosmos şi care a creat totul din nimic. Această „ştiinţă” mă ajută pe mine să cred într-un anumit Dumnezeu! Ce fel de Dumnezeu, ştiinţa aceasta nu-mi spune, dar ea îmi dă încredere că pot să Îl caut!
Ştiinţa anterioară, cea de la Newton, îmi vorbea de legi fixe, pe baza cărora se poate măsura şi determina totul şi astfel oamenii de ştiinţă aveau certitudinea că ştiu totul şi pot prevedea totul. Apoi a explodat bomba fizicii cuantice, a fizicii care studiază fenomenele care au loc în lumea particolelor subatomice. S-a constatat cu uimire că electronul sare de pe o orbită pe alta fără să putem noi determina de ce o face.
Acolo, la nivelul acela, electronul se poate diviza ca să treacă prin două orificii dintrodată şi să se unească din nou dincolo de paravanul care-i stătea în cale. Aceasta fiindcă deşi este o particulă, este sau se comportă şi ca undă.
Dar şi mai ciudat, dacă există un observator, electronul se comportă într-un anumit fel, iar dacă nu există observator, electronul se comportă altfel. Şi mai ciudat, dacă doi electroni au fost o vreme uniţi, când cineva îi desparte şi-i duce la distanţe enorme unul de altul, ei se comportă totdeauna la fel: dacă cineva schimbă direcţia de învârtire a unuia, instantaneu, adică exact în aceeaşi clipă, îşi schimbă direcţia de învârtire şi celălalt, şi între ei informaţia aceasta este transmisă cu viteză mult mai mare decât viteza luminii.
Savanţii care au descoperit aceste fenomene au început să vorbească despre „incertitudine” şi despre „indeterminism” şi despre o lume în care gândirea are un loc şi un rost şi în care există o unitate între lumea materială şi cea spirituală. Mulţi fizicieni au început să studieze gândirea mistică orientală şi s-au încadrat în mişcarea „New Age”. Noi considerăm că alegerea lor este greşită, dar ei ne-au dat semnalul că a fi om de ştiinţă şi a căuta lumea spirituală şi pe Dumnezeu nu este ceva incompatibil, ci dimpotrivă, este o încurajare care ne vine de la modul în care ştiinţa ne îndeamnă să cunoaştem realitatea.
Un gând personal. Cei doi electroni care după ce au fost o vreme uniţi rămân „uniţi” şi când sunt la mare distanţă unul de altul, îmi dau cea mai bună ilustrare şi confirmare a faptului că odată ce Fiul lui Dumnezeu S-a făcut una cu mine, chiar dacă El este în cer şi eu sunt pe pământ noi suntem una şi viaţa mea este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu! Ştiinţa aceasta mă ajută în trăirea mea în unire cu Dumnezeu!
Să ne gândim acum la Darwin. Pe baza câtorva asemănări dintre diferite animale a tras concluzia că ele s-au dezvoltat unele din altele şi astfel a lansat teoria că toate vieţuitoarele s-au format unele din altele pe baza fenomenului evoluţiei. Teoria evoluţiei a dat multor oameni de ştiinţă credinţa ( noi spunem iluzia!) că ei pot explica lumea fără să mai aibă nevoie de un Creator: evoluţia a devenit pentru ei creatorul.
Dar iată că a explodat descoperirea de la anul 1953 că fiecare celulă vie are în ea un computer extraordinar de complex (DNA) în care este înscrisă toată informaţia din care se poate forma fiinţa (animalul sau omul) din care acea celulă este o parte. Până la această descoperire, se credea că viaţa este alcătuită din materie şi energie. Acum ştim că viaţa, toate formele de viaţă, este compusă din materie, energie şi informaţie.
O fiinţă vie nu poate deveni o altă fiinţă vie decât dacă un „computerist” sau informatician genial ar schimba informaţia din ADN-ul uneia dintre fiinţe şi ar pune acolo informaţia pe care se bazează cealaltă fiinţă. Schimbările accidentale care se produc într-o fiinţă datorită mediului în care trăieşte nu au nimic de a face cu informaţia complexă care a produs acea fiinţă.
Pentru orice om care gândeşte liber (adică neobligat de o concepţie predominantă, care-l ţine rob conceptului de „political corectness”) descoperirea ADN-ului ar trebui să însemne sfârşitul teoriei formării fiinţelor vii prin mecanismul evoluţiei. Prezenţa Creatorului în procesul apariţiei fiinţelor vii este vizibilă pentru oricine care gândeşte puţin la minunea imensităţii informaţiei conţinută în fiecare celulă vie. Această credinţă într-un Creator ultra-inteligent este un dar pe care ni l-a făcut ştiinţa biologiei.
O altă bombă a explodat recent în lumea ştiinţifică şi aceasta s-a produs în neurologie. Aparatele ultrasofisticate de tip MRI (RMN, n.r.), sau CAT (computerized axial tomography), sau PET (positron emission tomography), dau posibilitate neurologilor să privească pe viu ce se întâmplă în creierul uman.
Şi iată ce constată ei. Când un om are gânduri duşmănoase, gânduri de răutate, gânduri de ură, mintea omului comandă amigdalei şi glandelor suprarenale să producă adrenalină şi cortizol, numit şi hormonul de stres.
Aceste substanţe au fost concepute ca să-l ajute pe om în momente de mare primejdie, fie să lupte cu primejdia, fie să fugă. Pentru scurtă durată, aceste substanţe sunt salvatoare. Dar aceste substanţe sunt extrem de dăunătoare organismului dacă sunt secretate şi lansate în organism în mod constant şi pentru lungă durată. În cazul acesta, ele produc ulcer, hipertensiune, boli de inimă, boli de nervi, şi lista ar putea să continue. Unii medici spun că până la 95% dintre boli îşi au originea în lansarea în organism a acestor substanţe în mod constant.
Pe de altă parte, când omul are gânduri frumoase, gânduri de bunătate, de mulţumire, de iertare şi de iubire, mintea comandă altor glande şi acestea produc şi lansează în organism substanţe numite endorfine, cum ar fi dopamina, serotonina şi oxitocina, care au efect vindecător şi care dau starea de împlinire, de satisfacţie, de fericire.
Constatările acestea au fost făcute de un grup de profesori universitari de la University of California in Berkeley, una dintre cele mai prestigioase universităţi din lume. Ceea ce este cu totul revoluţionar este concluzia trasă de aceşti savanţi: Omul a fost programat şi structurat pentru bunătate şi nu funcţionează bine decât în bunătate. Duşmănia, ura şi toate formele de răutate (incorectitudinea, minciuna, hoţia, etc.) sunt nenaturale omului şi duc la îmbolnăvirea şi la moartea prematură a acestuia.
Nu avem spaţiu aici pentru a relata mai pe larg această nouă revoluţie în ştiinţă. Vă dau doar bibliografia de bază: „The Compassionate Instinct – The Science of Human Goodness”, Editori D.Keltner şi J.Marsh, şi „The Compassionate Mind – A New Approach to Life”s Challenges”, de P.Gilbert, ambele publicate în 2010.
Ceea ce m-a captivat pe mine sunt două lucruri. Primul este că ni se confirmă ceea ce ne spune Biblia, că omul la origine a fost creat bun, şi deci a fost creat să funcţioneze bine în bunătate, iar răutatea este anormală omului şi duce la nefericire şi la moarte.
Al doilea este de o gravitate uluitoare: Medicii (în special psihopatologii) care tratează omul de diferite maladii, ajungând la concluzia că bunătatea este vindecătoare, s-au întrebat dacă există undeva o ştiinţă a bunătăţii, şi n-au găsit-o unde ar fi trebuit să fie, adică în creştinism, ci au găsit-o la Dalai Lama, la meditaţia budistă. Mulţi savanţi de cea mai mare reputaţie s-au dus în Tibet sau în India, şi au învăţat acolo meditaţia budistă pentru a-i putea învăţa pe oameni cum să devină buni! Nu este acesta un scandal şi o ruşine pentru noi, cercetătorii creştini?
Se impun câteva concluzii. Fiindcă titlul promitea o discuţie despre ştiinţă şi credinţa în Dumnezeu, concluziile trebuie să dea răspunsul. Şi răspunsul este acesta: Cine este atent la ce s-a întâmplat în lumea ştiinţifică din ultima sută de ani poate să vadă clar că descoperirile ştiinţei ne-au întărit enorm credinţa într-un Creator. Nu numai atât:
Ne-au confirmat ceea ce ne spune Biblia că ne-a creat un Dumnezeu bun şi că, dacă Îl ascultăm şi ne lepădăm de răutate şi venim la El şi la bunătate, venim la vindecare, la împlinire şi la adevărata viaţă!
Louis Pasteur a făcut această observaţie: „Puţină ştiinţă te îndepărtează de Dumnezeu; multă ştiinţă te aduce înapoi la El”. Dacă tu spui că ştiinţa te-a îndepărtat de Dumnezeu, să ştii că e o ştiinţă „puţină”, sau o spoială de ştiinţă. Cu cât te aprofundezi mai mult în toate ştiinţele, ca să capeţi o perspectivă generală a lumii şi a vieţii, cu atât vezi mai clar prezenţa lui Dumnezeu în toate şi cu atât Îl cunoşti mai bine şi doreşti mai mult să-L cunoşti personal!
Cu zece ani în urmă, am ţinut cursuri pentru studenţi universitari din cele mai de seamă oraşe din ţară despre cele nouă concepţii despre lume şi viaţă (ele se găsesc pe internet). Am atras atunci atenţia asupra faptului că fiecare concepţie despre lume şi viaţă se bazează pe şase sau şapte axiome, sau postulate.
În termeni populari, le-am putea numi presupuneri. Sunt afirmaţii pe care nu le dovedim, ci doar le afirmăm ca bază pentru sistemul nostru de gândire. Astfel, la baza concepţiilor ateiste stau aceste axiome: Nu există decât materie; nu există un creator; nu există suflet; nu există viaţă dincolo de moarte; existenţa nu are nici un scop; moralitatea este o convenţie umană.
Subliniez faptul că acestea sunt postulatele de bază pe care este clădit ateismul. Dar fiţi atenţi, acestea sunt presupuneri, nu sunt ceva dovedit! Întâi trebuie să le accepţi pe acestea „ca de la sine înţeles”, ca fiind „evidente” şi apoi te laşi dus încotro vor să te ducă creatorii acestor sisteme de gândire.
Dacă urmăreşti cu atenţie descoperirile ştiinţifice pe care le-am semnalat în articolul de mai sus, vei observa că Dumnezeu apare ca o necesitate ştiinţifică. Şi anumite trăsături ale lui Dumnezeu apar ca desprinzându-se clar din descoperirile ştiinţei: inteligenţa Lui, bunătatea Lui, iubirea Lui pentru fiinţele umane.
Dar creştinismul se deosebeşte de celelalte concepţii despre lume şi viaţă prin faptul fundamental că Dumnezeul nostru se descoperă şi descrie pe Sine (noi numim lucrul acesta „revelaţie”) şi, fiind un Dumnezeu Personal, este un Dumnezeu care vrea să intre în contact personal cu noi şi să stabilească o relaţie personală cu noi. În procesul acesta de relaţionare reciprocă ajungem la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, nu numai o cunoaştere intelectuală, ci una personală, prin unire şi prin trăire în simbioză.
Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu în felul acesta, cunoaşterea noastră nu mai depinde de ştiinţă şi ştiinţa nu mai poate afecta negativ relaţia noastră cu El. Dar ştiinţa, adevărata ştiinţă, nu este atunci altceva decât cunoaşterea modului în care Tatăl nostru a făcut lumea şi viaţa. Şi mai mult, ştiinţa ne ajută să înţelegem locul nostru şi rolul nostru în ceea ce un poet modern a numit „lumea Tatălui meu”.
