Unele dintre cele mai surprinzătoare statistici fac referire la moarte și la cauzele ei. Se pare că mai mulţi oameni mor în accidente petrecute în bucătărie decât în accidente de avion, că alcoolul, tutunul și drogurile distrug cu mult mai multe vieţi decât războaiele și că mai mulţi oameni mor din cauza încăpăţânării decât din cauza bolilor cardiovasculare.
Astfel de statistici răstoarnă imaginea vieţii și a morţii așa cum o știam noi. Câţi oameni vor muri din pricina mândriei, a prostiei, a răutăţii, a răzbunării sau necredinţei, câte destine se vor rata, câte realizări vor fi pierdute din cauza mulţumirii și înălţării de sine? Dar câţi vor pieri pentru că sunt „buni”? Câţi vor refuza să primească harul lui Dumnezeu pentru că „nu duc lipsă de nimic”? Acestea sunt adevăruri care nu apar în ziare sau în statistici. Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu cunoaște proporţiile și natura acestor lucruri și ale altora asemănătoare, dar ceea ce știm este că ele există și că sunt la fel de reale ca viaţa noastră.
Ce îmi mai lipsește?
John Trapp (1601-1669), comentator englez al Bibliei, observa că întrebarea „Ce îmi mai lipsește?“ rostită de tânărul bogat în dialogul său cu Iisus implică posibilitatea unei forme grave de autosuficienţă. În general, se crede că această întrebare este doar semnul unei lipse pe care o resimţea tânărul bogat și al unei dorinţe de împlinire. Așa cum s-a văzut însă din reacţia lui faţă de Iisus, această întrebare era simptomul unei forme de înălţare de sine care, logic, îl face pe om să creadă că este bun și că nu are nevoie de Dumnezeu. În loc să se bucure în adorare fiindcă Domnul îi oferă un loc lângă El, tânărul bogat „a plecat întristat“. Refuzul de a-L urma pe Iisus este cea mai crudă contrazicere a ceea ce credea și spunea el despre sine și despre viaţa lui spirituală.
Adevărata noastră problemă este nevoia de a afla răspunsul nu la întrebarea „Ce îmi mai lipsește?“, ci la întrebarea: „Ce nu îmi lipsește, Doamne?“. „Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească…“, strigă Pavel, iar Isaia este de acord cu el: „Din tălpi până-n creștet, nimic nu-i sănătos…“ Apoi, privindu-și chipul în oglindă, geme: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!“ Privindu-și viaţa în această lumină lină, el exclamă: „(…) toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză și nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.“
Aceste lucruri însă nu pot fi spuse decât dacă L-ai văzut cu ochii tăi pe „Împăratul, Domnul oștirilor“. Întrebarea „Ce îmi mai lipsește?“ alături de siguranţa că „nu duc lipsă de nimic“ nu pot fi altceva decât produsul unei deplorabile ignoranţe. Cele două reprezintă, de fapt, ca și afirmaţia și întrebarea din titlu o combinaţie de expresii pe care am întâlnit-o verbalizată și trăită adesea. Personal, m-am simţit vizat și rănit de ea în diverse forme și în multe ocazii.
Două erori
La baza acestui mod de gândire – „Sunt un om bun, de ce mi-ar mai trebui credinţă?“ – stau două monumentale erori. Cea dintâi este că o fiinţă umană, undeva, cumva, ar fi bună în sine însăși. Așa ceva nu există. Bun este unul singur – Dumnezeu. A doua eroare, egală cu prima, este că viaţa de credinţă le-ar fi rezervată exclusiv oamenilor răi și care fac răul. Ambele erori sunt produsul unei confuzii: se confundă omul cu Dumnezeu și se confundă umblarea cu Dumnezeu și viaţa de credinţă în Iisus Christos cu tribunalul, închisoarea sau școala de corecţie. Acestea sunt, într-adevăr, instituţii rezervate persoanelor care practică răul, mai ales pe cel social. Ele sunt instrumentele societăţii civile puse în slujba protecţiei societăţii și indivizilor.
Credinţa în Domnul nostru Iisus Christos este însă cu totul altceva. Ea nu îi cheamă doar pe cei răi sau doar pe cei buni, ci ea îi cheamă pe toţi. Ea îi cheamă, deopotrivă, pe Natanael, care se roagă sub smochin, și pe Matei, de la vama lui blestemată de atâţia oameni. Le cheamă la fel pe fecioara Maria și pe Maria Magdalena, îi cheamă pe Avraam și pe Rahav. Nu există nicio deosebire de rasă, cultură, moralitate, spiritualitate sau religie. Iisus, Evanghelia întrupată, le spune cam aceleași cuvinte lui Zacheu cel pocăit și tâlharului muribund („Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta!“, respectiv „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai!“). Scriptura spune că El îl iubește pe tânărul bogat la fel ca pe Ioan, chiar dacă unul a plecat de la El, iar altul și-a rezemat capul de pieptul Lui. Ei nu erau aceiași faţă de El, dar El era același faţă de ei. Aceasta este Evanghelia, spre deosebire de sistemul penitenciar sau de corecţie.
Adevărata credinţă nu a fost niciodată poliţie. Ea este întemeiată pe vestea cea bună, nu pe amenzi sau condamnări la moarte. Evanghelia înseamnă vestea bună și în aceasta constă credinţa. În momentul în care cineva respinge vestea cea bună, alege opusul ei.
Iisus, confundat cu Iuda?!
Este posibil ca o anume persoană să fi văzut la oamenii credinţei un mod de viaţă de nedorit și, în ciuda apelurilor acestora, aceasta rămâne departe, fiindcă se simte într-o poziţie mai bună, prin comparaţie. Este însă în vreun fel justificată confundarea lui Iisus cu Iuda, trădătorul; cu Petru, tăgăduitorul, sau cu Ioan, care este gata să comită genocid asupra samaritenilor neospitalieri? Există vreo justificare în a-i confunda pe ucenici, care au fugit, cu Iisus, care întreabă: „Pe cine căutaţi?“
Așadar nu ai nevoie de credinţă fiindcă ești rău sau bun, ci fiindcă ești om creat de Dumnezeu și „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea (…)“. A spune „nu” credinţei este egal cu a lepăda iubirea lui Dumnezeu. Putem lepăda orice, dar putem oare lepăda iubirea? Pentru așa ceva nu există scuză și nici iertare de sine.
Bunătatea care duce la moarte
Cumva, privim la vameșul de lângă noi și spunem: „(…) nu sunt ca ceilalţi oameni – hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari – sau chiar ca vameșul acesta“. Pe cât este de nostimă această afirmaţie, pe atât este de adevărată, dar în sens invers. Într-adevăr, fariseul nu este ca vameșul, fiindcă vameșul, după intervenţia lui Iisus, s-a smerit și s-a întors acasă socotit neprihănit, pe când despre fariseu nu s-au putut spune aceste cuvinte. Cu adevărat fariseul nu era ca vameșul. Ar fi fost de dorit să fie cel puţin așa. Din nefericire, înălţarea de sine l-a împiedicat pe fariseu să vadă valoarea reală a lucrurilor și întâlnirea lui cu realitatea îi pregătea cea mai zdrobitoare surpriză.
Cine ţi-a spus că ești bun?
Pilda fariseului și a vameșului a fost rostită de Iisus pentru „unii care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniţi și dispreţuiau pe ceilalţi“
. Aceasta era, și este, nenorocirea vieţii: credinţa în neprihănirea sau în bunătatea proprie. Dacă s-ar putea vedea jalnicul convoi al celor care se coboară în moarte, în fiecare zi, din cauza „bunătăţii“ lor! De unde știi că ești bun? Domnul îl întreabă pe omul care spune că e gol: „Cine ţi-a spus că ești gol?“Contează enorm cine ţi-a spus asta. Cine ţi-a spus că ești bun? Poate fi vorba de un raţionament circular: spui despre tine ceea ce ţi-ai spus tu ţie, ești bun pentru că zici că ești bun? Din fericire, abilitatea de a pune semnul egal între a zice și a face este a lui Dumnezeu, exclusiv: numai El „zice și se face, poruncește și ce poruncește ia fiinţă“. Fariseul zice (despre sine), dar nu face (din sine) ceea ce zice, el poruncește (cu privire la ceva anume), dar ce poruncește nu ia fiinţă (nu devine ceea ce a zis el că este): „Căci ei zic, dar nu fac.“
Ar fi un gest de naivitate vinovată să luăm asupra noastră această prerogativă.
Avem nevoie să supunem gândul nostru testului lui Iisus: „după roadele lor îi veţi cunoaște“. Care sunt roadele convingerii tale că ești bun? Ce a făcut asta din tine, unde duce drumul acesta? Dacă răspunsul este: „Nu îmi trebuie credinţa“, dacă bunătatea ta te îndepărtează de Dumnezeu sau te face să „nu ai nevoie de El“ sau să pleci întristat de la El, atunci nu este vorba de bunătate, ci de cea mai crudă formă de răutate. Nu există răutate mai mare decât să-I întoarcă cineva spatele lui Dumnezeu. Cel în această situaţie își întoarce simultan faţa către diavol și îl slujește pe acesta, spre distrugerea lui și a celor din jur.
Bunătate autentică este doar aceea care te atrage la Dumnezeu. „Bunătatea“ fariseului l-a dus la pieire, pe când cea a vameșului l-a dus la viaţă. În ultimă instanţă, care era diferenţa dintre cei doi? Simplu. Diferenţa constă în obiectul încrederii și credinţei lor: fariseul se încredea în sine – sunt bun, postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuieli, sunt unic pe pământ (în cuvintele lui: „nu sunt ca ceilalţi oameni“
). El nu s-a rugat nici despre, nici lui Dumnezeu, ci s-a rugat despre sine și s-a lăudat pe sine. Cu totul diferită a fost rugăciunea vameșului. El s-a rugat despre Dumnezeu și lui Dumnezeu. Cu privire la sine, nu a avut nimic de spus care să-l recomande, nici măcar propria umilinţă. Simplu, își lovea pieptul cu palma în semn de înţelegere a gravităţii situaţiei lui și a unicei căi de salvare, mila lui Dumnezeu. Erwin Lutzer avea dreptate: „O credinţă greșit ancorată este mai rea decât lipsa totală a credinţei.“ Iisus a mers și mai departe, spunând că a alege să-ţi trăiești viaţa pentru un scop greșit e mai rău decât dacă nu ai fi trăit niciun fel de viaţă: „Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut.“
Afirmaţia din spatele întrebării
Întrebarea, formulată din postura tânărului bogat, „Ce-mi mai lipsește?“ vrea de fapt să spună: „Sunt desăvârșit (pe toate le-am păzit cu grijă), sunt așa bun, păzesc «toate acestea» și nu duc lipsă de nimic, ce nevoie aș avea eu să vin și să-L urmez pe Iisus?” De aceea invitaţia lui Isus „Vino și urmează-Mă“ nu a mai avut atunci – și nu are nici astăzi și niciodată nu va avea – niciun fel de valoare pentru persoana care nu își poate găsi vreo lipsă. Dacă într-adevăr căutarea lui ar fi fost după ceva ce îi lipsea, în momentul în care ar fi găsit acel ceva în acel Cineva ar fi spus: „Iată, în sfârșit, ceea ce am simţit că îmi lipsește întreaga viaţă!“ Ce diferită a fost însă reacţia tânărului bogat: când i s-a spus și i s-a arătat ce îi lipsea, „a plecat foarte întristat“. Adică s-a simţit cumva jignit: „Vrei să spui că totuși îmi lipsește ceva? Vrei să spui că îmi mai trebuie ceva?“
A-L primi pe Iisus însemna, între altele, ca tânărul bogat să recunoască faptul că, într-adevăr, îi lipsea ceva. Decât să recunoască acest lucru, el a refuzat politicos darul lui Dumnezeu în numele „bogăţiilor“ sale. Iisus i-a spus: „Ai păzit cu grijă din tinereţe toate lucrurile? Să luăm un exemplu: «Du-te de vinde ce ai, dă la săraci și vei avea o comoară în cer! Apoi vino și urmează-Mă!»“ Tânărul nu pleacă, nu vinde și nu-L urmează pe Iisus. El credea despre sine că le-a împlinit pe toate, încă din tinereţe. Ce departe era realitatea de el și ce gros era norul iluziei! Eul lui ajunsese dumnezeul lui. Aceasta l-a făcut să-I întoarcă spatele Mântuitorului. Plutesc în aer cuvintele: „(…) ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta “sau poate cu credinţa sau cu credincioșia ta, cu talentul, averea, puterea sau faima, cu ceva sau cu orice altceva, dar orice ar fi acel ceva, ţi-ai stricat oricum înţelepciunea. Un câștig spre pagubă.
Când răutatea și bunătatea au același efect
A refuza invitaţia lui Iisus fiindcă ești rău nu diferă cu nimic de a refuza această invitaţie fiindcă ești bun. Rezultatul este același, indiferent de motiv: ai refuzat invitaţia. În mod sigur, ai multe motive să faci lucrul acesta, dar nu ai nicio scuză. Ambele situaţii nu sunt altceva decât ipostaze ale eului. Frank Leahy este de părere că „egotismul este anestezicul care amorţește simţurile faţă de durerea prostiei“. Sub steaua eului, ai ajuns la concluzia că ești atât de bun sau atât de rău, încât te simţi îndreptăţit să refuzi invitaţia harului. Sub aceeași stea, ai ajuns să faci din mintea ta dumnezeul tău și să-I spui adevăratului Dumnezeu că nu există. Eul te-a făcut să crezi că faptele tale sunt atât de bune sau atât de rele, încât să pleci supărat din prezenţa Mântuitorului. Dar, după cum cel ce vine la Dumnezeu este plin de o nemaivăzută bucurie de viaţă, tot la fel, cel ce pleacă de la El este plin de o nemaivăzută întristare de moarte. Aici este marea diferenţă. „În adevăr, noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii, şi printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceștia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viaţă spre viaţă.“
La răscruce
Diferenţa este legată de sensul drumului care duce la Iisus sau de la Iisus: Este El Cel la care vii sau Cel de la care pleci? Indiferent ce faci sau nu faci, El este și rămâne același faţă de tine. Tu nu ești același și în aceeași situaţie dacă vii sau pleci. Aici se despart destinele oamenilor, aici este răscrucea vieţii și a morţii. Depinde în ce mână sau pe ce mână mergi: cinci pâini și doi pești în mâna mea înseamnă un lucru, iar în mana lui Iisus, aceleași cinci pâini și doi pești înseamnă cu totul altceva. Una era Lazăr pentru Marta, „miroase greu“, alta era el pentru Isus: „Lazăre, vino afară!“
Ești un om bun? Atunci ești singura fiinţă de acest fel, fiindcă Biblia spune: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar“, întrucât ceilalţi, fără excepţie, „au păcătuit și sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu“. Cum ai ajuns la această concluzie? Cum știi că este adevărat ce spui? Nu poţi să zici că ești bun, fiindcă „nimeni nu este bun, decât Unul singur: Dumnezeu“. Nu poţi să te întrebi ce îţi mai lipsește. Când îţi lipsește Dumnezeu, totul îţi lipsește. Chiar și tu însuţi îţi lipsești, fiindcă omul fără Christos nu este el însuși. El nu are un nume real, starea percepută nu este adevărata lui stare, iar planurile lui sunt bazate pe iluzii.
Dacă ar fi să avem acces la arhivele lui Dumnezeu, am constata că numărul celor care refuză invitaţia harului pentru că sunt buni este cu mult mai mare decât al acelora care refuză fiindcă sunt răi. Indiferent în ce categorie ne-am găsi, a celor buni sau a celor răi, invitaţia lui Iisus ne cuprinde totuși pe toţi: „«Duceţi-vă dar la răspântiile drumurilor și chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi.» Robii au ieșit la răspântii, au strâns pe toţi pe care i-au găsit, și buni, și răi, și odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi.“
Aici, la această intersecţie, s-au petrecut multe lucruri cu efecte incalculabile. „Vino și urmează-Mă“, i-a spus Iisus unuia, și el a plecat întristat. „Vino după Mine“, i-a spus El altuia, și îndată acela și-a lăsat îndeletnicirea și L-a urmat pe Iisus.
