Dumnezeu i-a promis lui Avraam o ţară. Când Dumnezeu se împrieteneşte cu cineva, toarnă peste el tone de binecuvântări. Ţara aceea însă trebuia câştigată.
Iosif i-a ţinut în viaţă la început, apoi, restul celor patru sute treizeci de ani, au învăţat să trăiască mâncând castraveţi, usturoi şi bice pe spinare. Au trăit atâţia ani în robie şi nu şi-au pierdut minţile pentru că în fiecare seară se gândeau la ţara promisă, la pământul făgăduit unde curge lapte şi miere. Când nu mai visezi, ai zilele numărate.
Dumnezeu i-a trecut prin mijlocul mării şi i-a înecat pe urmăritori, după ce le omorâse vitele şi copiii şi le împuţise Nilul. E bine să-L ai de prieten pe Dumnezeu, e groaznic să-ţi fie duşman.
Au cântat cântarea de laudă şi-a început să curgă mana din cer. Pentru a fi găsit vrednic de Exod, trebuie să ai în viaţă semnul sângelui de miel. Pentru a putea merge prin pustie, e nevoie de mană, de Cuvânt, de mărturie şi, neapărat, să uiţi de castraveţi şi usturoi.
Puţin au mai ajuns în Canaan pentru că nemulţumirea naşte kilometri în plus şi moarte la poarta paradisului. Doi au mai purtat visul la sân. Iosua şi Caleb au înţeles că drumurile trebuie bătute cu sufletul înaintea pasului.
Se spune despre Cristofor Columb ca a fost un evreu convertit, un marranos. A purtat visul cu el şi a descoperit o lume cu lapte şi miere mai puţină, dar tot cu gândul că „Non plus ultra” e o cioară filosofică. America îi datorează mult lui Cristofor Columb, iar noi, vorba lui Ţuţea, ar trebui să avem în fiecare biserică o icoană cu creştinul marranos, căci, dacă nu era el, învăţam toţi nemţeşte cu cărţile pe genunchi, stând pe băncuţe de lemn cazone.
Ce legătura au evenimentele? Speranţa, visul… A început să ne fie drag pământul acesta şi-l batem cu pasul şi murim obosiţi, uitând că mai există ceva dincolo de marea de nori gata să se deschidă în faţa noastră. Visăm verde crud, deşi ar trebui să mirosim a albastru de cer.
Castraveţii sunt buni doar la ten, viaţa trebuie trăită cu un alt scop decât acela de-a mânca un hamburger cu prietena morcovită.
E umilitor să trăieşti sub resursele tale. Ai o ţară promisă şi, cu siguranţă, Cel ce ţi-a promis-o, Se va ţine de cuvânt.
Chiar dacă vor pune pământ pe tine, când va veni vremea plecării, aripile de înger crescute în biserică se vor deschide şi vor fi folosite pentru primul şi ultimul zbor.
