„Într-o zi, Elisei trecea prin Sunem. Acolo era o femeie bogată. Ea a stăruit de el să primească să mănânce pâine la ea. Şi ori de câte ori trecea pe acolo, el se ducea să mânânce pâine. Ea a zis soţului ei: „Iată, ştiu că omul acesta care trece totdeauna pe la noi este un om sfânt a lui Dumnezeu" (2 Împăraţi 4:8, 9).
Femeia care a făcut această observaţie era „o femeie bogată şi influentă” (Biblia Amplificată). Nu era o persoană naivă, uşor de impresionat prin aparenţe. Elisei vizitase frecvent casa ei şi ea îl privise zi după zi, aşa cum ne privesc pe noi păgânii. În final, a ajuns la concluzia sigură că Elisei era un om sfânt al lui Dumnezeu.
Fraţi şi surori, când alţii ne privesc, dacă nu pot să ajungă la aceeaşi concluzie, atunci orice am spune sau face nu va fi de nici un folos. Nu mă refer la impresia pe care o facem asupra oamenilor care ştiu foarte puţin despre noi, ci despre impresia asupra celor care ne întâlnesc în mod frecvent, aceia cu care locuim, aceia care ne cunosc complet.
Care este impresia pe care o lăsăm asupra altora? Ne consideră ei doar inteligenţi, spirituali şi elocvenţi sau poate având personalităţi dinamice? Aceste calităţi sunt esenţiale şi excelente pentru oamenii de vânzări, dar noi nu suntem chemaţi să fim oameni de vânzări. Noi suntem chemaţi să fim, în primul rând, bărbaţi şi femei sfinte ai lui Dumnezeu.
În bisericile şi organizaţiile noastre creştine, avem mulţi predicatori şi solişti, teologi şi administratori. Mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare dintre ei. Dar avem noi oare oameni sfinţi ai lui Dumnezeu? Aceasta este întrebarea importantă.
Numai când avem bărbaţi şi femei sfinte vom avea o trezire adevărată.
Cred că este adevărat să spunem că, de obicei, sfârşim devenind tipul de oameni care ne-am dorit realmente să fim, în inimile noastre.
Dacă ne-am dorit fierbinte să fim bărbaţi şi femei sfinţi ai lui Dumnezeu – şi aminiţi-vă, Dumnezeu vede cel mai adânc dor din inimile noastre şi răspunde acelui dor – cu siguranţă vom fi aşa.
Prin urmare, dacă astăzi nu suntem sfinţi, probabil motivul este că ambiţiile noastre adevărate au fost altele. Poate că suntem mulţumiţi să fim doar inteligenţi şi dinamici, având perspicacitate administrativă. Este uşor să spunem că ne dorim sfinţirea mai mult decât orice altceva, pentru că este drept a spune aşa. Dar asemeni poporului lui Dumnezeu din zilele lui Isaia şi Ezechiel, dorinţele cele mai profunde ale inimilor noastre şi cuvintele de pe buzele noastre pot fi ca doi poli opuşi (Isaia 29:13; Ezechiel 33:31).
Putem predica o binecuvântare sau putem predica două. Dar nici o teorie a sfinţirii şi nici o mărturie a experienţelor trecute nu pot vreodată să substituie o viaţă cu adevărat sfântă – o viaţă a cărei sfinţire nu este o iluzie, care posedă
„dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:24).
Ştim că în India, unii dintre prietenii noştri necreştini au un standard moral foarte înalt. Dacă văd în noi un standard de sfinţire mai jos decât îi învaţă religia lor pe ei, cum ar putea fi atraşi vreodată la Domnul Isus Hristos? Cât de trist dar adevărat este că unii necreştini devotaţi manifestă adesori un grad mai mare de integritate şi corectitudine decât o fac mulţi creştini. Ar trebui să ne ruşinăm de acest fapt şi să cădem cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi să implorăm mila Sa.
Avem nevoie de bărbaţi şi femei cu adevărat sfinţi în bisericile noastre, şi mai ales printre liderii noştri creştini. Fără ei, toate eforturile de a duce ţara noastră la Hristos vor fi în zadar.
Noi creştinii pretindem să fim locuiţi de Duhul lui Dumnezeu. Dar să nu uităm că El Care locuieşte în noi este numit Duhul Sfânt, şi că funcţia Lui principală este nu să ne dea daruri, ci să ne facă sfinţi.
Când Isaia a avut o viziune a lui Dumnezeu, a auzit serafimii din jurul tronului strigând nu „Atotputernic, Atotputernic, Atotputernic”, nici „Milostiv, Milostiv, Milostiv”, ci „Sfânt, Sfânt, Sfânt”. Oricine ar vedea o asemenea privelişte va realiza că nu este un lucru uşor să fii slujitorul unui asemenea Dumnezeu. Sfinţirea este o necesitate obligatorie în viaţa unuia care este chemat să-L reprezinte pe Cerescul şi Atotputernicul al Cărui Nume este Sfânt.
Faptul că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu infinit de sfânt ar trebui să fie cea mai importantă încurajare pentru sfinţire în vieţile noastre. „Fiţi sfinţi, cum Eu sunt sfânt”, spune Domnul. Dacă tânjim după sfinţire doar pentru că dorim ca Dumnezeu să ne folosească, motivul nostru este egoist.
Trebuie să ne dorim să fim sfinţi pentru că Dumnezeul nostru este Sfânt, complet indiferent dacă El ne foloseşte sau nu.
Pe unde se ducea Elisei, aceasta era impresia pe care o lăsa asupra celor cu care venea în contact – că el era un om sfânt al lui Dumnezeu. Poate că oamenii uitau mesajul lui şi poate chiar punctele cheie ale predicii lui, dar nu puteau uita impactul vieţii lui. Ce provocare ar trebui să fie aceasta pentru noi! Cum ar trebui să tânjim, mai mult decât după elocvenţă în predici, expunere minunată a Scripturii şi abilitate în treburile administrative, dincolo de toate să fim oameni sfinţi ai lui Dumnezeu. Oamenii nu pot şterge cu uşurinţă din memorie impresia făcută asupra lor de astfel de persoane.
De-a lungul pelerinărilor mele prin ţara noastră, am întâlnit mulţi lideri creştini şi misionari cu abilităţi şi daruri minunate. Am întâlnit exhibiţionişti şi extrovertiţi. Dar am întâlnit foarte puţini la care m-am putut uita ca la oameni sfinţi ai lui Dumnezeu. Sper că greşesc în evaluarea mea, dar am o teamă că aş avea dreptate.
Faptul că Dumnezeu foloseşte un om în slujirea Lui nu atestă că acel om este sfânt sau că viaţa lui este plăcută lui Dumnezeu. Dumnezeu a folosit odată un măgar pentru a-şi transmite mesajul Său, a folosit şi stăpânul măgarului, pe Balaam pentru a proroci, chiar dacă omul însuşi era corupt. Dacă Dumnezeu foloseşte un om pentru a păstori Cuvântul Lui, aceasta se întâmplă adeseori datorită îndurării Lui şi pentru că El iubeşte oamenii cărora omul le aduce Cuvântul, şi nu neapărat pentru că El este fericit cu viaţa acelui om.
Nu, nu trebuie să fim oameni sfinţi ca să păstorim Cuvântul în mod impresionant. Dar trebuie să fim oameni sfinţi dacă vrem să facem parte din rămăşiţa care duce luptele lui Dumnezeu în spatele scenei şi care cooperează cu El în construirea a ceea ce nu poate fi zdruncinat sau ars pentru veşnicie.
M-am întrebat de ce avem aşa de puţini bărbaţi şi femei sfinţi în bisericile noastre şi am ajuns la cel puţin trei motive. Pot fi mai multe.
Viclenia
Primul motiv de care sunt sigur este preponderenţa vicleniei. Primul pas către sfinţirea practică este întotdeauna eliberarea de toată şiretenia şi ipocrizia.
Nimeni nu poate fi un om sfânt al lui Dumnezeu dacă nu tinde cu toată inima să îndepărteze viclenia din viaţa sa în mod complet.
Rămăşiţa ilustrată în Apocalipsa 14:1-5, este descrisă ca neavând nici o vină. Foarte adesea, e mai multă vină în noi decât credem. Nu este nici unul printre noi care să nu aibă nevoie să se mărturisească, dacă suntem sinceri, că adesea căutăm să oferim celorlalţi o impresie mai bună despre noi decât este cu adevărat cazul. Trebuie să scăpăm de acest obicei. Avem nevoie să luptăm împotriva lui constant şi să-l dăm morţii, dacă vrem să fim cu adevărat sfinţi. Trebuie să tânjim să fim transparenţi şi să fim cunoscuţi aşa cum suntem de fapt. Ştiu că aceasta nu este ceva uşor. Este o luptă lungă cât viaţa să fii întotdeauna liber de orice şiretenie. Dar acesta este primul pas, şi nu va exista niciodată nici o trezire niciunde fără aceasta. Ne înşelăm singuri să credem că Dumnezeu va răspunde rugăciunilor noastre de trezire dacă noi nu facem un efort hotărât de a ne debarasa de înşelăciunea din vieţile noastre.
Viclenia este aceea care împiedică şi părtăşia creştină reală. Prea adesea, animozităţile ascunse şi un spirit de neiertare sunt adăpostite în inimile liderilor şi misionarilor creştini. În spatele unei faţade exterioare plăcute de spiritualitate sunt aceste rele dezgustătoare ale gropii fără fund. Acestea trebuie expuse şi înlăturate dacă vrem să fim oameni sfinţi ai lui Dumnezeu.
Viclenia şi ipocrizia au fost păcatele pe care Isus le-a condamnat mai mult decât pe oricare altele. „Feriţi-vă”, le-a spus El ucenicilor, „de aluatul fariseilor” care este ipocrizia. Când a apărut acest păcat în biserica primară, Dumnezeu l- a tratat drastic. Imediat el a ucis cuplul implicat, altfel aluatul întreg ar fi fost dospit de acest aluat mic (Faptele Apostolilor 5).
Am citit şi meditat adesea la mărturia lui Isus despre Natanael: „Iată cu adevărat un om în care nu este viclenie”. Mă întreb dacă este vreo recomandare mai mare decât aceasta pe care să ne-o putem dori.
Avem nevoie să ne întrebăm pe noi înşine dacă Dumnezeu poate spune acelaşi lucru despre noi. Deşi, prea adesea El nu poate spune aşa – pentru că El vede în noi păcatele pe care le-am ascuns cu grijă de apropiaţii noştri.
Cu adevărat binecuvântat este omul în care nu e viclenie.
Lipsa disciplinei
A doua cauză a lipsei de sfinţenie în zilele noastre este faptul că noi nu ne disciplinăm cu severitate. Noul Testament pune un accent foarte mare pe disciplinarea mădularelor trupeşti – în special a urechii, a ochiului şi a limbii. În Romani 8:13, Pavel spune că nu ne putem bucura de viaţa spirituală dacă nu crucificăm faptele cărnii prin puterea Duhului. În 1 Corinteni 9:27, ne povesteşte cât de sever îşi disciplina el propriul trup. Nu contează ce experienţă a sfinţirii am putea avea, noi încă avem nevoie să ne disciplinăm mădularele trupului, aşa cum făcea Pavel, până la sfârşitul vieţii noastre, dacă vrem să fim sfinţi.
Trebuie să ne disciplinăm în legătură cu tipul conversaţiei faţă de care ne lăsăm urechile să o asculte. Nu ne permitem să pierdem timp ascultând la bârfă şi calomnii şi apoi să ne aşteptăm să fim acordaţi să auzim Vocea lui Dumnezeu.
Ochii noştri au nevoie să fie disciplinaţi în ceea ce li se permite să privească şi să citească – în special în aceste zile. Mai mulţi misionari şi slujitori ai Domnului au căzut în imoralitate deoarece nu şi-au controlat în mod constant ochii. Cât de mulţi alţii cad continuu în viaţa interioară, datorită indisciplinei din acest sector. „Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor deşarte”, trebuie să fie rugăciunea noastră constantă (Psalmul 119:37).
Limba noastră are nevoie să fie sub controlul Duhului Sfânt. Probabil că nu este nici un mijloc mai răspânditor de moarte spirituală în biserica creştină cum este limba omenească. Când Isaia a văzut Sfinţenia lui Dumnezeu, a fost condamnat în principal de modul în care îşi folosise limba. Aparent, nu realizase aceasta până când nu s-a văzut în lumina lui Dumnezeu.
Lui Ieremia Domnul i-a spus că va putea fi gura lui Dumnezeu numai dacă are grijă de modul cum îşi foloseşte limba – dacă separă ce este lipsit de valoare de ceea ce este preţios în conversaţiile sale (Ieremia 15:19).
Aceşti profeţi nu şi-au putut permite să fie nepăsători faţă de modul cum îşi foloseau limbile, pentru că altfel ar fi pierdut privilegiul de a fi purtărtorii de cuvânt ai lui Dumnezeu. Nu s-au putut complace în conversaţii slobode, în trăncăneală nefolositoare, bârfă, calomnie şi critică şi să scape cu faţă curată. În consecinţă, şi-ar fi pierdut chemarea. Acesta poate fi unul din motivele datorită cărora nu prea avem profeţi în zilele noastre.
Watchman Nee a spus în The Normal Christian Worker, „Dacă un lucrător creştin vorbeşte neavizat despre tot felul de lucruri, cum să ne putem aştepta să fie folosit de Dumnezeu în rostirea Cuvântului Lui? Dacă Dumnezeu a pus vreodată Cuvântul Lui pe buzele noastre, atunci avem o obligaţie solemnă să păzim aceste buze doar pentru slujirea Lui. Nu ne putem oferi un mădular din trupurile noastre pentru slujirea Lui într-o zi, iar a doua zi să ni-l luăm înapoi să-l folosim la propria discreţie. Orice este o dată dat Lui este pentru veşnicie al Lui”.
Aşa cum pentru corpul uman, un doctor poate adesea evalua starea noastră de sănătate uitându-se la limba noastră, tot aşa, în tărâmul spiritual, Iacov ne spune că modul în care un om îşi foloseşte limba este un test al spiritualităţii lui (Iacov 1:26). El îşi face curaj să spună că dacă un om îşi poate controla limba este un om perfect (Iacov 3:2).
Nici un timp pentru Dumnezeu
A treia cauză pentru lipsa generală de sfinţenie din zilele noastre este faptul că nu petrecem timp destul singuri cu Dumnezeu. Nici un om nu poate fi sfânt dacă nu hotărăşte că cel mai important lucru în viaţa lui este să petreacă timp în Cel Mai Sfânt Loc cu Dumnezeu. Aceasta este prioritatea noastră cea mai mare.
Faţa lui Moise strălucea dar numai după ce petrecuse patruzeci de zile singur pe munte cu Dumnezeu. El era om sfânt al lui Dumnezeu pentru că-L cunoştea pe Dumnezeul lui faţă în faţă. La fel şi Elisei. El se putea referi la Dumnezeu ca la „Iehova înaintea Căruia stau” (2 Împăraţi 3:14; 5:16). El ştia ce înseamnă să- L întâlnească frecvent pe Dumnezeu faţă în faţă şi că tocmai aceasta îl făcea sfânt.
În zilele noastre, lucrurile se mişcă într-un ritm atât de ameţitor încât putem fi prinşi uşor în învălmăşeala şi agitaţia activităţii şi să sfârşim nemaivând timp de petrecut singuri cu Dumnezeu. Prin aceasta Diavolul ne vlăguieşte de vitalitatea spirituală. Ne face să punem aşa un accent pe activitate şi pe întâlnirile de afaceri încât Locul cel mai Sfânt este neglijat.
Întotdeauna m-a fermecat să citesc despre momentele când Isus se retrăgea din compania oamenilor pentru a fi singur cu Tatăl Lui.
Odată, la sfârşitul unei zile ocupate cu predicarea şi îngrijirea de nevoile fizice ale miilor de oameni, El S-a retras de Unul singur pentru a avea un timp liniştit cu Tatăl Lui (Matei 14:23). Cu altă ocazie, după ce muncise până târziu cu o noapte înainte vindecând bolnavii, S-a trezit devreme şi s-a dus într-un loc pustiu să se roage (Marcu 1:35). Astfel este exemplul dat nouă de Fiul lui Dumnezeu care a fost mai ocupat decât ar putea vreodată să fie oricare dintre noi. În lumina aceasta, cine mai îndrăzneşte să spună că putem merge mai departe fără a petrece timp aşteptându-L pe Dumnezeu?
Pentru că Elisei ştia ce înseamnă să stea înaintea Dumnezeului lui în mod frecvent, el ştia şi cum să mustre fără frică păcatul. El i-a spus fără frică Împăratului lui Israel exact ce gândea Dumnezeu despre el. El l-a confruntat chiar şi pe slujitorul lui propriu cu păcatul lui, când acesta a căzut pradă lăcomiei. Şi Elisei a făcut aceasta fără a încerca să fie plin de tact sau diplomatic şi fără să vorbească pe ocoliş.
Există fără îndoială un loc al diplomaţiei şi tactului, dar sunt şi momente când e necesară o mustrare plină de credinţă şi fără frică a păcatului. Oare de ce sunt atât de puţini aceia dintre noi care vorbesc pe faţă împotriva păcatului, a lumii şi a compromisului din cercurile creştine, care este aşa de răspândit în timpurile noastre? Mă tem că motivul este că noi căutăm lauda oamenilor şi prin urmare nu dorim să ofensăm pe nimeni. O astfel de dorinţă carnală, la rândul ei, rezidă invariabil în faptul că petrecem aşa de puţin timp în prezenţa lui Dumnezeu, ca să învăţăm frica de El.
Dacă e să fim profeţi ai lui Dumnezeu, este esenţial să vorbim deschis împotriva tuturor compromisurilor care coboară standardele stabilite de Dumnezeu în Cuvântul Lui, şi să ne împotrivim faţă de tot ceea ce Dumnezeu Însuşi se împotriveşte. Va trebui să luăm această atitudine nu doar ca indivizi dar şi ca organizaţie de credincioşi. Dacă noi, ca o organizaţie evanghelică, nu vorbim astăzi bisericii din India cu o voce profetică, vom da greş în ce priveşte responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu.
Vorbind deschis, cu o voce profetică împotriva a tot ceea ce reduce scopul cel mai înalt al lui Dumnezeu pentru biserica Lui, probabil poate să reducă numărul nostru, dar Dumnezeu a fost întotdeauna mai interesat de calitate decât de cantitate. Nu trebuie să facem calea strâmtă mai largă decât a făcut-o Însuşi Dumnezeu.
Prorocii din vechime au fost întotdeauna neînţeleşi şi respinşi de oamenii timpurilor lor, şi aceeaşi soartă îl aşteaptă pe oricare ar fi proroc astăzi. Dar ne putem încuraja cu cuvintele înţelepte ale lui A.B. Simpson, marele om al lui Dumnezeu, care a fondat Alianţa Creştină şi Misionară. El a spus: „ Măsura adevărată a valorii unui om nu este întotdeauna numărul prietenilor lui ci, uneori, numărul duşmanilor lui . Fiecare om care trăieşte în mod anticipat faţă de veacul lui sigur va fi neînţeles şi adesea persecutat. De aceea, trebuie să ne aşteptăm să ca el să fie adeseori nepopular, de cele mai multe ori să stea singur, chiar să fie duşmănit, poate fi atacat în mod greşit şi cu asprime, alungat chiar şi de lumea religioasă”.
Dumnezeu caută astăzi nu doar predicatori, dar şi profeţi care vor vorbi Cuvântul Lui cu credincioşie, aşa cum făceau profeţii din vechime – oameni despre care să se poată spune aşa cum se spunea despre Elisei, „Cuvântul Domnului este cu el” (2 Împăraţi 3:12).
Însă nu există nici o scurtătură către o astfel de slujire. Profeţii nu se fac în câteva secunde ca şi cafeaua instant. Ei nu sunt produşi nici de pregătirea la seminar. Trebuie să ştim că avem de aşteptat ore îndelungate în prezenţa lui
Dumnezeu văzând slava Lui, auzind vocea Lui şi fiind transformaţi în asemănarea Lui
Da, trebuie să fim sfinţi înainte de a putea fi profeţi.
Rugându-ne pentru trezire
Fraţi şi surori, înainte să continuăm să ne rugăm pentru trezire, avem nevoie să ne întrebăm pe noi înşine mai întâi dacă suntem dispuşi să plătim preţul pe care-l presupune să fim oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, bărbaţi şi femei deopotrivă.
Adesea, când ne rugăm, mă tem să Dumnezeu trebuie să ne spună să ne oprim din rugăciune. Da, sunt momente când Dumnezeu nu doreşte ca copiii Lui să se roage. Odată i-a spus lui Iosua: „Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta?” Şi până când Iosua nu s-a ridicat şi a scos la iveală păcatul lui Acan şi a pus în ordine lucrurile în tabăra lui Israel, Dumnezeu a refuzat să asculte rugăciunile lui (Iosua 7:10-13).
Deci e nevoie ca şi noi să ne întrebăm când venim înaintea tronului harului, dacă Dumnezeu ascultă. Poate că El nu ascultă.
Nu am rezolvat încă problemele cu acel frate cu care s-a întrerupt părtăşia. Continuăm să fim părtinitori cu cei bogaţi şi influenţi dintre enoriaşii noştri şi refuzăm să-i confruntăm cu păcatele lor. Încă nu ne-am umilit şi mărturisit ipocrizia şi înşelătoria care este în viaţa noastră. Limbile noastre sunt încă nestăpânite. Suntem rareori găsiţi în Cel mai Sfânt Loc. Inimile noastre încă nu au ajuns la punctul de a tânji de dor după a fi oameni sfinţi ai lui Dumnezeu cu orice preţ. Ce valoare au atunci rugăciunile noastre? Pentru că, dincolo de toate, numai rugăciunea fierbinte care vine de la un om sfânt are mare folos înaintea lui Dumnezeu (Iacov 5:16).
Fie ca Domnul să ne cerceteze inimile.
* fragment din cartea „Oamenii necesari Lui Dumnezeu” de Zac Ponnen
