„Dar Iosafat a zis: „Nu este aici nici un proroc al Domnului, prin care să putem întreba pe Domnul?" Unul din slujitorii împăratului lui Israel a răspuns şi a zis: „Este aici Elisei, fiul lui Şafat, care turna apă pe mâinile lui Ilie"." (2 Împăraţi 3:11).
Despre Elisei se vorbeşte aici ca despre unul care obişnuia să toarne apă lui Ilie ca să-şi spele mâinile – cu alte cuvinte, unul care îndeplinea sarcinile unui servitor.
Potrivit standardelor secolului 20, acesta n-ar fi cu siguranţă un mod măgulitor de a prezenta un profet al lui Dumnezeu. Mulţi predicatori de astăzi s-ar simţi ofensaţi dacă ar fi prezentaţi aşa unei audienţe.
Elisei făcuse multe alte lucruri pe lângă turnatul apei oamenilor ca să se spele. El despărţise apele Iordanului în două şi tot el vindecase ciuma cauzată de apa din Ierihon.
Acestea erau într-adevăr miracole uimitoare. Totuşi, el este prezentat aici ca un servitor. Şi nici nu cred că a fost deranjat de un astfel de titlu. Lucrarea lui ca servitor al lui Ilie trebuie să fi fost aşa de evidentă că aceasta era impresia pe care ceilalţi au reţinut-o despre el. De aceea slujitorul împăratului se referă aici la Elisei ca la unul care turna apă.
Fraţi şi surori, aceasta este ceea ce suntem chemaţi şi noi să fim – servitori ai altora. Isus Însuşi a fost Unul Care a turnat apă şi a spălat picioarele ucenicilor Lui. El a spus: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20:28). Celor care râvneau locurile de conducere pe pământ şi în Cer, El le-a explicat că împărăţia Lui va fi diferită de împărăţiile pământeşti, şi că aceia care căutau să fie şefi în împărăţia Lui vor trebui să fie servitorii celolalţi.
Fiecare servitor al Domnului trebuie să fie un servitor al oamenilor, altfel pierde onoarea de a fi servitorul lui Dumnezeu.
Există două lucruri despre care cred că sunt contrare naturii unui slujitor. Unul este dorinţa de a fi binecunoscut şi faimos. Celălalt este atitudinea autoritară faţă de alţii. Vedem opusul la acestea două în Domnul nostru Isus:
„S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob” (Filipeni 2:7). Haideţi să ne uităm la aceste două lucruri.
Dorinţa de recunoaştere
Poate că am scăpat de dorinţa de a fi mari şi faimoşi în lume, însă, în secret, poate că ne dorim să fim binecunoscuţi şi acceptaţi în cercurile evanghelice. Probabil este dorinţa de a fi cunoscut ca un iniţiator de trezire spirituală sau ca un distins învăţător al Bibliei.
Sau poate fi aceea că dorim ca alţii să ştie că oamenii sunt întotdeauna binecuvântaţi prin predicarea noastră. Sau poate e dorinţa de a fi cunoscut ca Preşedinte sau Director al unei confesiuni sau misiuni progresiste. Oricare ar fi ele, toate dorinţele de acest gen sunt contrare spiritului lui Isus. Şi adesea, pentru că astfel de dorinţe carnale pândesc încă în inimile noastre, Dumnezeu este împiedicat să lase toată plinătatea Lui să curgă în noi şi prin noi către alţii.
Este un fapt cu adevărat trist că, în cercurile creştine de astăzi există un entuziasm nesănătos după popularitate. Şi acest fapt a dat lovitura de moarte la puţina spiritualitate pe care o avem. Această boală este aşa de răspândită încât, dacă nu suntem tot timpul în alertă şi nu ne luptăm cu ea, putem şi noi să fim infectaţi de ea total pe neaşteptate.
Liderii creştini şi predicatorii din zilele noastre nu mai sunt deloc asemeni lui Pavel, gunoiul şi lepădătura lumii (1 Corinteni 4:13).
Sunt mai degrabă ca starurile de cinema şi ca VIP-urile (Persoane Foarte Importante). Se scrie despre ei, sunt fotografiaţi, înălţaţi către ceruri şi slăviţi. Şi, ce este cel mai rău, mulţi dintre aceşti oameni (care datorează totul numai harului) iubesc să fie aclamaţi astfel.
Ei adoră să fie recunoscuţi ca lideri în creştinism. Este adevărat că nu putem să-i oprim pe ceilalţi să ne publice pe noi şi munca noastră. Dar fie ca Domnul să ne elibereze de la a avea vreun dor secret după o astfel de publicitate. Fie să ne eliberăm de orice dorinţă de a fi cunoscuţi ca altceva decât servitori, aceia care toarnă apă pentru alţii.
Isus Însuşi s-a ferit de popularitate. Când oamenii din zilele Lui au vrut să-L facă împărat, El i-a ocolit şi a stat singur cu Tatăl Său. El nu a dorit aclamaţiile oamenilor. El nu vrut să fie un VIP pe acest pământ (Ioan 6:15). El, Care era expersia perfectă a slavei Tatălui pe pământ, S-a ascuns şi a evitat faima şi onoarea pământească. Cu cât mai mult ar trebui să procedăm şi noi, oameni muritori, în acelaşi fel. Adevăratul servitor al Domnului va urma paşii Stăpânului Lui în acest aspect.
În afară de moda popularităţii, descopăr că există totodată şi o poftă după statistici în creştinismul de astăzi. Asemeni vânătorilor de capete din vechime, mulţi evanghelişti ai zilelor noastre au devenit sclavii dorinţei carnale de a număra capetele şi mâinile şi deciziile de credinţă şi apoi să se laude (cu toate că subtil) cu aceste numere. Diavolul vede această dorinţă în noi şi mizează pe ea ca să ne rătăcească.
Voi ilustra cu un exemplu a ceea ce vreau să spun. Într-o anumită parte din India, întâlnirile evanghelice erau ţinute odată de un binecunoscut evanghelist, invitat să predice. Mulţi şi-au ridicat mâinile şi au semnat mărturisirile de credinţă. Acestor statistici li s-a acordat o mare publicitate în multe părţi ale ţării şi oamenii L-au lăudat pe Dumnezeu pentru „trezirea” care s-a declanşat. Un an mai târziu, s-a întâmplat să întâlnesc persoana care era responsabilă cu
supravegherea acestor „convertiţi”, şi l-am întrebat cum stăteau lucrurile. Mi-a spus ca nu s-a înregistrat aproape nici o schimbare în condiţia generală a bisericilor şi că toţi oamenii pe care-i vizitase păreau să fie în aceeaşi stare ca înainte. Fără îndoială că, în timpul întâlnirilor, a existat o precipitare emoţională dar nici o schimbare permanentă. Unii oameni ridicaseră mâinile de ochii lumii, ca să nu-l dezamăgească pe predicatorul care venise de aşa de departe ca să le predice! Alţii ridicaseră mâinile sperând că, prin aceasta, vor putea ulterior stabili un contact personal cu acest predicator „faimos”, spunându-i că ei fuseseră salvaţi la întâlnirile lui! Alţii veniseră în faţă să-l privească mai îndeaproape pe evanghelist! Aceasta a fost povestea din culise a acestei „treziri” şi acesta este un fapt, nu o ficţiune.
Fraţi şi surori, iată un exemplu perfect a ceea ce eu aş numi „succes aparent”. Diavolul l-a folosit ca să-i păcălească pe mulţi. Aproape nimeni n-a fost salvat, aproape nimeni nu a fost făcut mai sfânt şi, cu toate acestea, evanghelistul şi comitetul organizator s-au bucurat cu toţii de o „spărtură miraculoasă pentru Dumnezeu” în acea regiune! Dacă în acele serii de întâlniri, nimeni n-ar fi ridicat mâinile şi n-ar fi semnat mărturisirea de credinţă, predicatorul şi comitetul organizator probabil s-ar fi simţit aşa de umiliţi, încât ar fi căutat faţa lui Dumnezeu în rugăciune şi post, şi apoi ar fi realizat ceva de o valoare spirituală adevărată. Dar Diavolul a împiedicat să se întâmple aceasta, ţinându- i pe toţi bucuroşi de un succes aparent. El i-a făcut pe toţi să creadă că sute de suflete au fost eliberate din strânsoarea lui, când ele de fapt nu fuseseră.
Diavolul îi înşeală pe mulţi cu treziri aparente şi printre credincioşi. Oamenii vin la altar şi plâng şi strigă dar fără să-şi predea voinţele şi vieţile lui Dumnezeu. Alţii vin la predicator şi-i spun ce binecuvântare au însemnat pentru ei mesajele lui. Predicatorul pleacă încântat în inima lui că şi el este un lider de trezire spirituală ca Wesley şi Finney! El împărtăşeşte veştile „trezirii” cu alţii sub pretextul că doresc să-L laude pe Dumnezeu pentru aceasta, când tot ceea ce îl interesează în realitate este să afle alţii cum l-a folosit pe el Dumnezeu. Se duce el singur cu Dumnezeu în locul secret cerând eliberare pentru sufletele cărora le-a predicat? Nu, el crede că sunt deja eliberate. De aceea, el neglijează să se roage după ce se termină întâlnirile. El este prea ocupat să facă reclamă „trezirii”.
Prin aceasta, mulţi lucrători creştini sunt înşelaţi astăzi de către vrăjmaş – nu pentru că sunt liberali în doctrina lor, ci pentru că iubesc publicitatea şi statisticile. Diavolul reuşeşte în astfel de situaţii pentru că vede această dorinţă după faimă şi publicitate în inimile predicatorilor şi a membrilor de comitet deopotrivă. El ştie că evangheliştii sunt dornici să-şi menţină reputaţia în faţa celorlalţi ca mari câştigători de suflete şi că membrii de comitet sunt nerăbdători ca oamenii să realizeze că lucrările lor au produs mult rod. Şi aşa el îşi împlineşte ţelurile diabolice.
Ceea ce a fost spus mai sus se aplică în mod egal misiunilor şi denominaţiunilor care se fălesc în statistici.
Vom fi noi şi mai convinşi de carnalitatea noastră în astfel de chestiuni, aşa cum a fost David când a numărat poporul odată şi s-a fălit cu aceasta (2 Samuel 24)? Fie ca Domnul să ne dea viziunea să vedem prin tot ceea ce este doar superficial. Fie ca El să ne elibereze de spiritul lumii publicitare, pentru că ea întotdeauna împrăştie tragism asupra lucrării lui Dumnezeu. Dacă nu ne eliberăm de astfel de dorinţe carnale, vom vedea că Diavolul reuşeşte să ne înşele într-un fel sau altul.
Unul dintre cele mai grele lucruri în viaţa mea este să fac o mărturie publică. Mi se pare mai greu să fac o mărturisire în public decât să ţin o predică. Deoarece este aşa de greu atunci când faci o mărturisire despre propria viaţă ori despre lucrările tale să eviţi să îţi asumi o parte din glorie.
Sunt sigur că nici unul dintre noi nu am îndrăzni să ne asumăm toată gloria şi creditul sau o parte majoritară din acestea pentru noi înşine. Probabil luăm doar 5% sau 10%. Sigur, simţim noi, nu este un comision prea mare pentru toată munca pe care am depus-o!
Ar trebui oare să ne mai surprindă când slava lui Dumnezeu se depărtează de la noi şi pe atât de multe biserici ar trebui să scrie „ I-Cabod” (Nu mai e slavă)?
Trebuie să ne înspăimânte să atingem slava lui Dumnezeu. Dumnezeul nostru este gelos şi El nu-şi va împărţi slava Lui – nici măcar un procentaj mic din ea – cu altcineva (Isaia 42:8).
Pavel a fost răpit odată în al treilea cer şi a ţinut ascuns acest lucru 14 ani menţionându-l doar atunci când a fost chemat să-şi apere aposolia – şi chiar şi atunci nu a dat nici un detaliu (2 Corinteni 12:2).
Acela care vede slava lui Dumnezeu îşi va ascunde întotdeauna faţa aşa cum a făcut Moise la rugul aprins şi aşa cum fac serafimii în jurul tronului lui Dumnezeu (Exodul 3:6; Isaia 6:2). El nu va dori să fie văzut sau cunoscut de oameni. Văzându-L pe Dumnezeu în toată gloria Lui, se va teme să atingă acea glorie. Îşi va ascunde faţa întotdeauna. Nu va vorbi despre sine însuşi sau despre lucrarea lui decât atunci când este absolut necesar; şi când face aceasta, o face în mod supus, ca nu cumva să-i revină vreun credit. El va evita dorinţa carnală de a vorbi despre dedicarea lui faţă de Dumnezeu şi despre experienţele minunate pe care le-a avut şi despre sacrificiile costisitoare pe care le-a făcut (care adesea merg sub haina unei mărturisiri), fie într-o adunare publică sau într-o publicaţie creştină.
O altă boală pe care am găsit-o în creştinism este o lăcomeală bolnăvicioasă după poziţiile de conducere. Când am fost în Marină, am întâlnit unii cărora nu le păsa dacă se căţărau pe umerii celorlalţi şi dacă-i călcau pe oameni în picioare, numai ca ei să ajungă în vârf. Când am părăsit Forţele Navale, am crezut că văzusem tot ce putea fi mai rău. Dar am fost deopotrivă de suprins şi îndurerat când am intrat în cercurile creştine din ţara noastră să găsesc exact acelaşi lucru, chiar printre creştinii evanghelici – o lăcomie a poziţiei şi o revendicare ţipătoare a acesteia. Am întâlnit creştini care făceau planuri şi adevărate campanii ca să devină preşedinţi, bătrâni, trezorieri sau să ajungă în Comitetele Executive ale organizaţiilor creştine. Toate acestea sunt contrare spiritului lui Isus. Omul care a văzut slava lui Dumnezeu nu intră în cursa
după faimă – nici în lume, nici în cercurile evanghelice. El este prea ocupat să lupte către premiul chemării cereşti a Lui Dumnezeu în Isus Hristos. El doreşte doar să toarne apă pentru alţii, să şteargă podeaua şi să-L slăvească pe Dumnezeul lui aici, pe pământ.
Să ne amintim că măreţia în ochii omeneşti nu înseamnă întotdeauna măreţie în ochii lui Dumnezeu. Dr. A.W. Tozer a spus odată, după 30 de ani de observare a scenei religioase, că se simte obligat să concluzioneze că prea adeseori sfinţenia şi conducerea bisericii nu erau sinonime. Acest lucru este adevărat şi în India. În majoritatea cazurilor, aceia din poporul nostru, care stau la marile amvoane şi care deţin poziţii înalte în cercurile creştine, nu sunt cei mai mari sfinţi ai lui Dumnezeu. Cele mai rare bijuterii ale lui Dumnezeu se găsesc de obicei printre săracii şi necunoscuţii din bisericile noastre.
Dumnezeu permite ca dorinţa inimilor noastre să fie să fim mari în lumina Lui, întocmai ca Ioan Botezătorul (Luca 1:15). Există un motiv datorită căruia Ioan a fost mare în ochii lui Dumnezeu. Pasiunea vieţii lui Ioan, aşa cum a exprimat-o chiar el, a fost să poată creşte Hristos şi el însuşi să descrească (Ioan 3:30). El a căutat tot timpul să dispară în fundal aşa încât Isus să se evidenţieze.
Inima lui Dumnezeu se axează pe aceasta, ca, în toate lucrurile, Hristos să poată avea pre-eminenţa (Coloseni 1:18). Dacă şi inimile noastre sunt axate tot pe acest singur lucru, astfel încât noi să ne retragem în fundal şi singur Hristos să fie înălţat, atunci cu siguranţă vom avea în mod continuu puterea şi autoritatea lui Dumnezeu în spatele nostru. Atunci când avem alte ţeluri şi motive egoiste, poate necunoscute altora dar cunoscute lui Dumnezeu, în credincioşia Sa faţă de Numele lui Sfânt, Dumnezeu nu poate să ne încredinţeze puterea Sa.
Fraţi şi surori, numai prin bărbaţi şi femei care au spiritul lui Ioan Botezătorul poate Dumnezeu să-şi construiască adevărata Lui biserică. Există o biserică adevărată şi există una falsă – un Ierusalim şi un Babilon – aşa cum cartea Apocalipsa clarifică din plin. Ierusalimul poate fi construit numai de aceia care se dau pe ei înşişi la o parte şi care au spiritul unui servitor; în schimb, Babilonul poate fi construit de către oricine. Ierusalimul va rămâne pentru veşnicie, însă Babilonul va fi distrus foarte curând de către Dumnezeu (Apocalipsa 18:21).
Vă amintiţi cum a luat naştere Turnul Babel (începutul Babilonului). Oamenii s-au adunat împreună şi au zis: „…să ne facem un nume” (Geneza 11:4). Regele Babilonului, mulţi ani mai târziu, a vorbit în acelaşi ton: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca reşedinţă împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?” (Daniel 4:30).
Orice credincios care are această dorinţă similară de a-şi face un nume pentru sine însuşi şi să se înalţe pe sine în ochii oamenilor, posedă spiritul Babilonului şi ceea ce construieşte prin lucrările lui nu poate dura pentru veşnicie.
Şi fraţilor, acest spirit, exact acelaşi, se găseşte în cele mai înalte eşaloane ale evanghelismului.
Acesta a fost spiritul pe care l-a avut Lucifer. El nu a fost mulţumit cu poziţia pe care Dumnezeu i-a dat-o. El a dorit să meargă mai sus şi, în consecinţă, a pierdut ungerea. Odată el a fost heruvimul uns dar a sfârşit ca Diavol. Şi el nu este singurul care a pierdut ungerea în această manieră.
Spiritul lui Hristos este contrar tuturor acestora. Deşi El era Dumnezeu, El S-a smerit pe Sine şi S-a golit de Sine de dragul nostru. Biblia spune: „Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus…” (Filipeni 2:5-8).
Fie ca Dumnezeu să dezrădăcineze din inimile noastre toată dorinţa de a fi cunoscuţi şi acceptaţi de oameni. Să nu mergem încoace şi încolo încercând să ne lărgim influenţa şi să ne facem mai binecunoscuţi în cercurile evanghelice. Haideţi să nu râvnim să fim invitaţi în ţări străine ca „minuni spirituale din India păgână”.
Dacă ţintim să fim ca Isus, ne vom cheltui timpul cu oamenii comuni, femei şi bărbaţi obişnuiţi, aşa cum a făcut Isus, şi nu vom căuta tot timpul să cultivăm prietenia doar cu liderii evanghelici. Biblia spune: „Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi cu cei smeriţi” (Romani 12:16).
Fie ca Dumnezeu să ne ţină umili. Cel mai sigur loc unde putem fi este la piciorul crucii.
* fragment din cartea „Oamenii necesari Lui Dumnezeu” de Zac Ponnen
