Domnul nostru a fost un servitor dar liderii creştini şi misionarii de astăzi sunt adesea stăpâni – şefi şi Sahibs (termenul indian pentru „stăpâni”). Probabil nu putem să-i împiedicăm pe alţii să ne numească „Sahibs”, dar întrebarea e dacă noi dorim să fim Sahibs în inimile noastre.
Avem nevoie să reînvăţăm lecţia pe care Isus a căutat aşa de răbdător s-o predea ucenicilor Lui. Lor El le-a spus, după ce le-a spălat picioarele: „Împăraţii popoarelor domnesc peste ele şi celor care le stăpânesc li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiţi aşa; ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr; şi cel care cârmuieşte, ca cel care serveşte. Căci cine este cel mai mare: cine stă la masă sau cine serveşte la masă? Nu este cel care stă la masă? Şi totuşi Eu sunt în mijlocul vostru ca cel care serveşte” (Luca 22:25-27). Oh, cum ar trebui să ne condamne aceste cuvinte atitudinea noastră autoritară faţă de cei de sub noi. Cum ar trebui să fim smeriţi de exemplul Domnului nostru. Fie ca Domnul să ne elibereze de toate ideile false, lumeşti de stimă de sine şi demnitate şi superioritate de rasă pe care le-am putea avea încă. Fie ca El să ne înveţe încă o dată că adevăratul semn al măreţiei în împărăţia lui Dumnezeu este să fii un servitor, unul care toarnă apa, cum a fost Isus.
Fie ca Dumnezeu să ne ajute să luăm locul de jos nu doar acum, ci până la sfârşitul vieţii noastre. Să nu căutăm niciodată onoarea şi respectul şi supunerea semenilor noştri în nici un moment, nici măcar când simţim că suntem lucrători experimentaţi în via Domnului. În atitudinea noastră faţă de alţii, fie ca noi să recunoaştem întotdeauna că ei sunt stăpânii şi noi suntem
servitorii – chiar dacă poziţia noastră oficială, în mecanismul administrativ al bisericii noastre, este mai înaltă decât a lor, şi chiar dacă suntem superiori în vârstă şi în experienţă. Cu cât mergem mai sus, cu atât mai mult intră în responsabilitatea noastră să-i servim pe ceilalţi.
2 Corinteni 4:5 este un verset foarte provocator în acest context. Pavel spune aici, parafrazând cuvintele lui: „Noi predicăm două lucruri: prin buzele noastre Îl proclamăm pe Isus Hristos ca Domn. Prin viaţa noastră ne proclamăm pe noi înşine ca robii voştri pentru Numele lui Isus”.
Fraţi şi surori, acesta este mesajul nostru îndoit; şi ceea ce a pus Dumnezeu împreună, nici un om să nu despartă.
Aceasta este evanghelia completă. Fie să nu fim niciodată vinovaţi de proclamarea unei singure jumătăţi, pentru că numai atunci când acest mesaj este proclamat în totalitatea lui va începe păgânul să-L vadă pe Hristos sfinţit în noi. Lipsa acestuia împiedică astăzi atât de mult lucrarea Domnului în ţara noastră.
Dacă e să fim servitori, trebuie să ne umilim cu adevărat. Nu trebuie să confundăm amabilitatea cu umilinţa. Este uşor să ai amabilitate. Chiar şi politicenii egoişti sunt amabili. Putem avea o opinie încrezută despre noi înşine în inima noastră că suntem oameni mari şi apoi să fim politicoşi cu oamenii mai mici şi să luăm aceasta drept umilinţă. Nu, aceasta nu este nicidecum umilinţă.
Umilinţa adevărată presupune recunoaşterea mea că, în ochii lui Dumnezeu, nu există nici o diferenţă între mine şi oricine altcineva. Toate diferenţele naturale care există între mine şi alţii sunt determinate de circumstanţe şi de factorii de mediu etc., şi toate au fost stârpite la cruce. Crucea lui Isus ne reduce pe noi toţi la zero. Dacă aceasta nu s-a întâmplat în viaţa mea, înseamnă că nu am început să-i stimez pe alţii mai mult decât pe mine, aşa cum ni se porunceşte să facem în Filipeni 2:3. Odată ce am fost reduşi la zero, devine uşor să ocupăm locul umil doritori şi bucuroşi. Şi atunci, la fel de bine, devine uşor pentru Dumnezeu să împlinească scopul Lui total prin noi.
Atâta timp cât Moise (la vârsta de 40 de ani) simţea că el era menit să fie conducătorul poporului lui Dumnezeu, Dumnezeu nu l-a putut folosi (Faptele Apostolilor 7:25). Dumnezeu a trebuit să-l ducă în sălbăticie încă 40 de ani şi să-l zdrobească. În final, Moise a ajuns la locul unde a spus: „Doamne, nu sunt omul pentru această însărcinare. Sunt nepotrivit. Nici măcar nu pot vorbi” (şi se referea la propriu; nu era doar o falsă umilinţă, cum se găseşte adesea la unii oameni care spun lucruri similare!). Numai atunci l-a putut folosi Dumnezeu, pentru că Moise ajunsese acum la un sfârşit al sinelui său. La vârsta de 40 de ani, în puterea lui, tot ce a putut Moise să facă a fost să îngroape un egiptean în nisip. După ce Dumnezeu îl zdrobise, el a îngropat toată armata egipteană în Marea Roşie. Astfel este rezultatul zdrobirii.
Nu este de ajuns ca Domnul să ia cele cinci pâini şi să le binecuvânteze. Ele trebuie frânte înainte ca mulţimea să poată fi hrănită. Acesta este un proces
care trebuie să se repete constant în viaţa noastră. Dumnezeu ne ia, ne binecuvântează şi ne foloseşte.
Apoi noi tindem să ne înălţăm pentru că am fost folosiţi să hrănim atât de mulţi. De aceea El trebuie să ne ia şi să ne zdrobească din nou. Şi acest proces se continuă de-alungul întregii vieţi.
Cât de mare nevoie avem să tânjim după această zdrobire. Câtă putere se eliberează, când un mic atom este zdrobit! Câtă putere s-ar elibera atunci în ţara noastră dacă liderii din bisericile noastre şi enoriaşii lor ar fi zdrobiţi de Dumnezeu.
Semnul distinctiv
În aceste zile de contrafaceri, când falsul arată aşa de bine ca adevărul, m-am întrebat adesea care este semnul distinctiv, inconfundabil, al unui servitor al lui Dumnezeu.
Oare este puterea de a face minuni? Nu. Demonii pot face minuni. Oare este capacitatea de a vorbi în limbi? Nu. Demonii pot copia şi aceasta.
Nici una dintre acestea nu este semnul principal.
Am ajuns la concluzia că spiritul crucii îl evidenţiază pe adevăratul ucenic al lui Isus. Adevăratul servitor al Domnului este unul care a acceptat crucea în viaţa lui – o cruce care i-a ucis stima de sine, încrederea în sine, centrarea pe sine şi orice altceva legat de sine, şi care l-a redus la o nefiinţă.
Aceasta este singurul semn clar prin care îl putem distinge pe unul care-l serveşte pe Domnul cu adevărat, de unul care se serveşte pe sine.
Alte dovezi pot fi înşelătoare.
Noi redăm după chipul nostru
Suntem deranjaţi de oamenii enervanţi din bisericile noastre de astăzi, de bătrânii snobi şi de diaconii autoritari? Oare să nu se întâmple ca noi să culegem tocmai fructul a ceea ce am semănat de-alungul anilor, şi să redăm exact după chipul nostru? Snobismul şi mândria pe care le-am avut (şi încă le avem) în inimile noastre devin acum evidente în vieţile urmaşilor noştri spirituali. Aceasta nu ar trebui să ne surprindă, nu-i aşa?
Aşadar, când strigăm „Doamne, trimite-ne o trezire”, Cuvântul Domnului pentru noi este: „dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga ….îl voi asculta din ceruri ….şi îi voi vindeca ţara” (2 Cronici 7:14). Oh, câtă nevoie are ţara noastră de vindecare. Să nu spunem că Dumnezeu întârzie trezirea. Piedica se găseşte în noi, fraţilor.
Fie ca Dumnezeu să găsească printre noi pe aceia care sunt dispuşi să fie servitori şi cei care toarnă apa.
* fragment din cartea „Oamenii necesari Lui Dumnezeu” de Zac Ponnen
