Biserica primară a botezat într-o zi 3000 de oameni. N-au avut nici camere video, nici aparate de fotografiat să imortalizeze evenimentul. N-a fost o sărbătoare aşa cum le înţelegem noi azi, când numărul păstorilor invitaţi depăşeşte numărul candidaţilor de botez. Nu s-au dăruit flori şi n-au avut nici haine albe candidaţii, nici păstorii haine tivite cu aur.
Singura amintire a fost că i-a durut mâinile două săptămâni pe apostoli. O febră musculară pe care ne-o dorim în bisericile noastre. Apoi s-a lăsat noaptea peste cele 11 bazine de lângă Templu…
Viaţa de după botez i-a transformat în marturos, apoi în martiros şi n-au încercat niciodată să şi-o facă mai uşoară. Mântuirea nu se rezolvă cu o baie pentru că apa nu spală păcate. Doar sângele lui Hristos are putere de a face oameni noi. Firea pământească moare ultima şi când intrăm în sicriu ea încă mai îşi trage ultimele suflări. Nu confundaţi mântuirea cu botezul, doctrină ce a pulverizat creştinismul din România.
Oamenii de după Rusalii au fost oameni ai Cuvântului, stăruind în studiu biblic, au fost oameni ai rugăciunii ce făcea să sară tencuiala de pe pereţi, au fost oameni ai părtăşiei (a trebuit Dumnezeu să trimită prigoana ca să-i împrăştie prin toată lumea!), au fost oameni cu frică de Dumnezeu (nici n-aveai cum să nu fii când Anania şi Safira n-au apucat benedicţia finală, nici colecta), au fost oameni ai Templului pentru că orice zi în care fentau întâlnirea cu fraţii o considerau demonică.
Dacă nu avem aceste lucruri în noi înseamnă că firma e una şi alta-i ce este în interior sau „afară-i vopsit gardul, înăuntru leopardul”.
Botezul e mărturia unui cuget curat. Dacă nu este aşa atunci folosiţi şi săpun. Măcar trupul să iasă curat din sărbătoarea ţeapănă pe care o trăim din ce în ce mai rar.
