L-a întrebat odată un tânăr pe Aristotel: „Sper că nu v-am plictisit cu vorbăria mea?” „Nu tinere. Deloc. Pentru că nu te-am ascultat”, i-a răspuns filosoful.
Am ajuns să cred că oamenii ce lasă după ei urme în viaţă sunt niţel surzi. De fapt, o boală controlată. Suntem înconjuraţi de zgomote ce vor să ne fure timpul şi posibilitatea introspecţiei. Nu te poţi cunoaşte pe tine însuţi dacă nu te auzi prima dată. Frica de autocunoaştere face ca mulţi oameni să asculte toată ziua muzică sau să se odihnească cu televizorul pornit.
Larma din jurul nostru ascunde laşitatea de-a nu rămâne singur tu cu tine însuţi. Singur, în linişte îţi auzi gândurile ca şi pe clopotele de la Putna.
Folosiţi cu responsabilitate telefoanele mobile, adică rar, nu vă aplecaţi urechea la orice zgomot, lăsaţi liniştea să curgă în voi ca un râu vară după asfinţit. Retrageţi-vă şi folosiţi beneficiile tăcerii. Fiţi călugări în centrul oraşului. Vă veţi auzi inima şi veţi şti că o aveţi în piept. Îl veţi auzi pe Dumnezeu cum vă cheamă la pocăinţă şi sfinţire, rămâneţi conectaţi cu susurul Duhului Sfânt.
Lumea noastră e caracterizată prin grabă şi gălăgie. Eu am prins şi timpul când stăteau bătrânii noştri pe băncile de sub salcâmi câte două ore fără să-şi vorbească. Credeam că-s certaţi… Apoi am înţeles că vorbeau separat cu cerul…
Vorbitul îşi are vremea lui, tăcerea îşi are vremea ei.
