Afară e un soare tăios ca fosta mea profesoară de biologie. Frumoasă şi rece, doamnă şi soldat. E un risc să scrii despre femei, dar e un risc şi mai mare să nu scrii. Ernesto Sabato glăsuia că în Evul Mediu femeia era iobaga bărbatului dar în realitate era centrul lumii. Acum e centrul lumii, dar în realitate e o sclavă – asta numai până la dizolvarea timpului în ceaţa lăptoasă a veşniciei când nu vor mai fi nici femei, nici bărbaţi.
Vor dispărea azi toate florile de pe tarabele florăreselor, flori aduse din hulita Olandă ca apoi să putem sta relaxaţi încă un an, încercând cu succes să recuperăm cheltuiala de început de primăvară prin cămăşi călcate, şniţele, aspiratoare subţiind covorul, copii născuţi la timp şi dolofani, ochelari găsiţi în cele mai ciudate locuri…
Poate de aceea ştim atât de bine că femeia ca şi soţie trebuie aleasă sâmbăta nu duminica, dar asta dovedeşte o sărăcie a visului. Triumful Martei asupra Mariei. Pentru cei interesaţi însă sfatul meu e să alegeţi şi sâmbăta şi duminica, pentru că într-o zi nu o sa vă mai satisfacă doar cămăşile călcate la dungă.
În nici un caz să nu vă îndrăgostiţi primăvara…
Iar pentru cei nedumeriţi de viaţă, cu buchetul nedăruit în mână, o cugetare a bătrânului Wilde ,,Femeile sunt făcute pentru a fi iubite, nu înţelese.”
“La mulţi ani” tuturor celor ce veţi primi sau nu flori…
