În Ioan 20, citim povestea Mariei Magdalena, care descrie mireasa a cărei inimă este predată în totalitate lui Hristos. Aparent o femeie cu posibilităţi, ea a slujit nevoilor lui Isus cu dragoste și afecțiune împreună cu cealaltă Marie. A făcut acest lucru din mulțumire, pentru că Biblia spune că Isus a alungat șapte demoni din ea (vezi Luca 8: 2).
În ceea ce privește lumea, Maria Magdalena nu era intelectuală, iar atunci când ucenicii de sex masculin discutau lucruri teologice profunde, ea își păstra probabil gândurile pentru sine. Femeile din acele zile rar vorbeau deschis despre lucrurile spirituale în prezența oamenilor. Dar Maria avea ceva ce acești intelectuali învățați nu au avut – da, ceva mai profund decât discipolii lui Isus. A avut o revelație!
„În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric; şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt.” (Ioan 20,1) Maria a mers la mormânt foarte devreme dimineața, în timp ce ceilalți încă dormeau. Când a văzut mormântul gol, a alergat să-l găsească pe Petru și pe Ioan, dar după un timp, când au văzut că Isus nu mai era acolo, ei s-au întors la treburile lor obişnuite (vezi 20:2-10).
Dar nu şi Maria! Ea plângea în timp ce duhul ei striga: „Această lume este insuportabilă fără Isus! Nu pot să mă duc acasă fără să ştiu unde este.” Ea a fost hotărâtă să stea acolo, privind în mormânt, până când inima ei frântă a fost consolată. „Au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus.” (20:13)
Maria nu vroia să plece. Inima ei devotată ar fi putut fi satisfăcută numai de Isus – El era viața ei! Și desigur, devotamentul ei i-a adus o minunată revelație. În timp ce ceilalți ucenici se odihneau în casele lor, Maria a avut o vizită de domeniul divinului, văzând lucruri pe care nimeni altcineva nu le putea vedea – pentru că inima îi era predată lui Isus (vezi 20: 11-17).
