„Ar trebui să mă fi văzut, singur în acea cameră la Colegiul Magdalen, cum, noapte de noapte, ori de câte ori ori mintea mi se oprea un moment din lucru, Îl simţeam apropiindu-se de mine pas cu pas și hotărât, pe acela pe care atât de mult nu doream să Îl întâlnesc… Cel de care mă temeam că este adevărat a venit în final asupra mea! În … 1929, m-am predat și am recunoscut că Dumnezeu era Dumnezeu. În noaptea aceea a îngenuncheat și s-a rugat poate cel mai mizerabil dintre toţi convertiţii Angliei!
– C.S. Lewis
C.S. Lewis este unul dintre cele mai citate nume în aproape orice publicaţie creștină. Motivul nu constă doar în calitatea lucrărilor sale, ci mai ales în experienţa sa de viaţă, în călătoria sa de la un ateism nenegociabil la un creștinism indiscutabil. I-am citit de mai multe ori povestea vieţii și de fiecare dată am trăit o reîmprospătare a iubirii mele pentru Dumnezeu.
Cu zâmbetul caracteristic, Lewis afirma că un ateu, dacă dorește să rămână ateu serios, ar trebui să fie foarte atent ce citește. Lewis nu a fost „atent” și așa a ajuns să citească trei autori care i-au dat viaţa peste cap: G. K. Chesterton, George MacDonald și J. R. R. Tolkien. Mai întâi a „căzut” de la ateism la credinţa în Dumnezeul Creator, apoi a continuat să „cadă” și a ajuns la credinţa în Christos, pentru ca în cele din urmă să devină ceea ce niciodată nu a plănuit – un mare si iubitor ambasador al lui Dumnezeu.
Faimosul teolog german, martir al nazismului, Dietrich Bonheoffer, a citit Surpins de bucurie a lui Lewis și a tras concluzia că istoria convertirii lui C.S. Lewis este una de „rezistenţă și predare”. Citind biografia și autobiografia lui Lewis, îmi dau seama câtă dreptate a avut Bohnhoeffer. Și în acelaș timp, îmi dau seama că noi toţi trecem cumva pe aici, prin această vale a hotărârilor, și ieșim de acolo după cum alegem să răspundem.
Iată cum descrie C.S. Lewis răspunsul său: „Argumentul meu împotriva existenţei lui Dumnezeu a fost că universul părea crud și nedrept. Dar de unde am eu ideea aceasta de drept și de nedrept? Un om nu spune că o linie este strâmbă decât dacă are o idee oarecare despre ce este o linie dreaptă. Cu ce am comparat eu universul atunci când am spus că este nedrept? Dacă toate lucrurile sunt rele și fără sens, de la A la Z, de ce eu, care ar trebui să fac parte din ele, descopăr că am o reacţie atât de violentă împotriva lor? Omul se simte ud atunci când cade în apă, pentru că omul nu este un animal acvatic: peștele nu s-ar simţi ud. Desigur, aș fi putut renunţa la ideea mea de dreptate spunând că nu era decât o idee personală. Dar dacă am făcut așa, întregul meu argument împotriva lui Dumnezeu s-a prăbușit – pentru că argumentul se baza pe afirmaţia că lumea este cu adevărat nedreaptă, nu doar că lumea se întâmplă să nu fie pe placul capriciilor mele. Astfel, în însăși încercarea de a dovedi că întreaga realitate este lipsită de sens – m-am văzut forţat să presupun că o parte a realităţii – și anume, ideea mea de dreptate – are sens. În consecinţă, ateismul se dovedește a fi prea simplu. Dacă întregul univers ar fi lipsit de sens, noi n-ar fi trebuit să descoperim niciodată că nu are sens, la fel cum, dacă nu ar exista lumină în univers și, prin urmare, nu ar exista făpturi cu ochi, noi nu ne-am da seama niciodată că este întuneric. Întunericul ar fi lipsit de sens.”
Citește continuarea aici.
