Aș fi vrut să nu cunosc durerea. Să mă plimb pe străzi pavate cu flori, scrise cu fericire și turnate cu aur. Dar viața nu mi-a fost așa. Adesea o băgam în categoria amărăciunii și a pelinului. Adesea cerneala cu care se scria viața mea era mai mult neagră decât colorată. Și trebuia să merg în fiecare zi câte puțin prin durere. Dar cine vrea să facă asta? Cine dorește să pășească pe cioburi, să se înțepe și să sângereze iar și iar de o mie de ori?
Nimeni. Ei bine, nici eu nu voiam.
Și am vrut să renunț. Da, de mii de ori dacă aș fi putut aș fi renunțat la viață. La tot. Dar Dumnezeu îmi vorbea mereu cu șoapte blânde și îmi spunea că eu nu sunt o pură întâmplare, ci că El m-a ales și m-a iubit iar viața mea are un scop.
Au fost zile în care îmi șoptea: tu mai poți un pic. Și eu nu mai puteam deloc. Eu eram pe marginea prăpastiei și mă pregăteam să mă arunc. Și, totuși, cumva, nu știu cum, El mă ridica, ma asambla la loc de fiecare dată când mă rupeam în bucățele și îmi vedeam finalul apropiindu-se.
Până într-o zi când am început să spun: Doamne, știi ceva, hai să facem asta. Eu nu mai pot, dar Tu poți. Eu nu mai vreau, dar Tu vrei. ”Facem echipă bună.” Când eu trag în jos, Tu tragi în sus. Tu ești culoarea albă, eu sunt negrul intens. Tu bucuria și curăția, eu amarul și mizeria. Dar, hai să facem asta. Ce-i drept habar nu am cum. Dar hai să o facem.
Și atunci a început schimbarea. De fapt, schimbarea se întâmplă în durere. Căci abia atunci poți fi modelat cu adevărat. Poți căpăta forma prețioasă ce ți-e menită. Când viața e prea dulce, când totul merge ca pe roate, nu poți fi prelucrat, poate doar umflat de eul tău. Însă prin durere începi să îți vezi slăbiciunile, golurile, lipsurile. Prin durere realizezi cine ești de fapt, adică un pumn de țărână în care s-a suflat viață. Prin durere realizezi că viața asta trecătoare e atât de banală și de deșartă, încât de multe ori îți potolește sufletul cu apă falsă. Ca și cum uneori, toată fericirea pe care ți-o prezintă și după care alergi e doar o iluzie. O fericire costumată.
Așa că atunci când ești conștient de aceste lucruri, atunci Dumnezeu poate să înceapă schimbarea în tine.
Ce nu înțelegem noi, oamenii, sau poate pur și simplu refuzăm să o facem, este că noi nu trebuie să trăim pentru lume și nici pentru noi, ci pentru Dumnezeu, prin Dumnezeu, cu Dumnezeu.
Și Dumnezeu a prelucrat. A schimbat totul în mine. A început să îmi arate ce e cu viața mea, de ce atâta durere, de ce așa și nu altfel. A început să îmi explice ce caut și cine sunt și de ce sunt și încotro merg. Și încetul cu încetul pe măsură ce toate căpătau un sens și o explicație, eu căpătam o formă, deveneam în sfârșit ceea ce trebuisem de la început să fiu. Mă priveam și arătam diferit, sufletește vorbind, desigur.
Și apoi l-am întrebat. Ok, Doamne, și acum ce fac?
”Trăiește-ți viața din plin acolo unde ești și fii recunoscătoare pentru tot ce îți ofer.”
Stai, cum adică? Adică aici? În mocirla asta de pe pământ? Printre griji și neajunsuri? Printre oameni fățarnici și egoiști? Aici să trăiesc eu din plin?
Da, acolo.
Câteodată mi se pare că îl văd pe Dumnezeu zâmbind. Zâmbind la naivitatea mea. La tot ce nu înțeleg acum dar am să înțeleg cândva, la fel cum acum înțeleg tot ce cândva nu am înțeles. Mi se pare că El zâmbește cu dragoste și răbdare dorind să îmi arate pasul următor și să mă mai învețe ceva. Oh și câte sunt de învățat, și câte sunt de schimbat!
Poate nu înțelegi ce am scris, sau poate da. Dar dacă da, lasă-mă să îți spun ceva. Nu contează unde ești, nu contează în ce fel ești, contează doar să îți trăiești viața din plin lăsându-te în totalitate în mâna Lui. Crezând cu putere că El știe ce face. Chiar dacă e durere, chiar dacă e amar, ai încredere. Treci pe acolo pe unde ai de trecut, dar nu uita că Dumnezeu este lângă tine și te vede pas cu pas, și îți oferă călăuzire. Și într-o zi, când vei învăța să mergi cu El, să te bucuri chiar și în vale, să trăiești cu adevărat în locul în care ești blocat astăzi, în acea zi, vei ieși de acolo.
Am învățat că omul care poate fi mulțumitor în durere, atunci când nu i se face pe plac; omul care continuă să se încreadă în Dumnezeu și în vremuri bune și în vremuri rele, omul acela găsește bucuria. Și bucuria aceea i se lipește de inimă.
