Indiferent de vârstă, moartea este nedorită și neașteptată, fiind sfârșitul vieții bilogice. Asemenea vieții, și moartea poate fi privită din mai multe puncte de vedere. Un ateu sau un evoluționist va explica viața ca pe o perioadă de timp, în care omul are oportunitatea să facă absolut orice vrea, eliberat de orice standarde morale sau spirituale. De asemenea, va explica moartea ca pe o trecere totală în neființă și inconștiență. Dimpotrivă, un credincios născut din nou va explica viața ca pe un timp în care se pregătește pentru cer, mântuindu-și sufletul prin credință și pocăință. În cea de-a doua epistolă adresată corintenilor, Apostolul Pavel explică fenomenul morții bilogice din perspectiva unui om care crede în viața veșnică. El folosește câteva verbe, al căror înțeles adâncește înțelegerea noastră cu privire la misterul morții.
1. “Știm, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veșnică” (2 Cor. 5:1). Ce știm? Știm că moartea nu este sfârșitul existenței, ci doar trecerea duhului de viață într-o altă dimensiune, care de data aceasta va fi eternă. Trupul biologic, asemenea unui ambalaj, va rămâne pe pământ, va fi înmormântat și se va amesteca cu pământul din care a fost luat inițial, în momentul creației.
2. “Și gemem în cortul acesta, plini de dorința să ne îmbrăcăm peste el cu locașul nostru ceresc…” (vers. 2) De ce trebuie să gemem? În ciuda succesului, performanțelor și achizițiilor, viața umană este un șir de suferințe, dureri și eșecuri care ne smulg multe gemete. Viața este caracterizată de fragilitate, vulnerabilitate și foarte multe limite. Nașterea, creșterea, adaptarea, suferința emoțională și fizică, îmbătrânirea și în final moartea implică multe gemete.
3. “Așadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci știm că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul – pentru că umblăm prin credință, nu prin vedere” (vers. 6-7). Cum umblăm? Din punct de vedere al lucrurilor materiale, umblăm prin vedere, însă din punct de vedere al lucrurilor spirituale, cerești, umblăm prin credință. Prin experiența morții, duhul de viață merge la Dumnezeu lăsând în urmă trupul în care a trăit vremelnicia experienței pământești. Acum, în prezența lui Dumnezeu nu mai este nevoie de credință și toate limitările vieții umane, generate de corpul biologic care găzduia duhul de viață, au rămas în urmă.
4. “De aceea ne și silim să-i fim plăcuți, fie că rămânem acasă, fie că suntem departe de casă” (vers. 9). De ce ne silim? Ca să trăim în puritate, aceasta fiind regula de bază a Împărăției cerurilor.
5. “Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care l-a făcut când trăia în trup” (vers. 10). De ce trebuie să ne înfățișăm înaintea lui Hristos? Ca să ne fie evaluată credința și faptele credinței. Credința ne califică să mergem în cer, fiind dovada că ne-am încrezut în Dumnezeu fără să-L vedem.
Credința este lucrul care face ca moartea să fie o mutare în Împărăția lui Dumnezeu, pentru răsplată, sau să fie o mutare departe de Dumnezeu, pentru pedeapsă. Cine a crezut în cer va avea parte de el. “Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul… ei se vor odihni de ostenelile lor…” (Apoc. 14:13).
