Nu vreau să dau titluri pompoase scrierilor mele care să atragă, dar pornesc de la un adevăr confirmat cu vârf și îndesat în orele de consiliere. Vreau să spulber fără milă dacă se poate un mit și anume că abuzatorul sexual e un obsedat sexual vizibil, un om ce are o figură specifică și care pândește femei pe la colțuri.
În cele mai multe situații abuzatorul sexual e o persoană de încredere, un om respectabil, pe care nimeni nu ar îndrăzni să îl bănuiască de așa ceva. Mai mult, pentru că mă refer la biserici locale, abuzatorul sexual e un „bun creștin” chiar un slujitor dedicat împotriva căruia ai avea mari probleme să îl suspectezi de așa ceva.
Scriu cu o mare durere în inimă aceste lucruri pentru că practică e mult mai răspândită în biserici decât știm, sau vrem să credem. Ne preocupă tare modificarea constituției dar înainte de asta, mult înainte de asta avem de rezolvat probleme mari ale familiilor noastre. Avem de rezolvat probleme mari ale comunităților de credincioși. E bine că vrem ca familia să se întărească și să fie puternică dar e imperios necesar să începem această fortificare a ei de la noi din casă.
Scriptura ne spune că „un suflet nedreptățit e mai greu de cucerit decât o cetate întărită” sau alte traduceri „Frații nedreptățiți sunt mai greu de câștigat decât o cetate întărită”. Asta se confirmă cu vârf și îndesat de mărturiile celor ce solicită consiliere ca urmare a unor astfel de traume. Oameni care se luptă și nu izbutesc, încearcă și nu reușesc, sunt chinuiți de gânduri și complexe, sunt incapabili să lege relații sănătoase și nu au încredere în ei înșiși.
Abuzul sexual sfârtecă ființa umană și o batjocorește în așa hal că nu mai poate fi niciodată întreagă. Semne vor rămâne pe toată viața, iar la cele mai multe cazuri din păcate vor rămâne răni deschise și purulente pe toată viața. Vor fi nereușite, vicii, eșecuri și nu în puține cazuri suicid. Abuzul sexual face din oameni, neoameni. Face din fetițe epave și fin băieței rebuturi. Aruncă „la gunoi” din fragedă pruncie oameni care ar putea construi și zidi, oameni care prin slujirea lor ar putea ridica biserica.
Acești oameni trăiesc nu doar cu povara durerii lor pe care nu o pot spune nimănui ci și cu un sentiment de vinovăție permanent. Astfel de oameni cred, sunt convinși de abuzatori să poarte rușinea și vinovăția acelor incidente. Astfel de oameni trăiesc cu teama că ceva rău li se va întâmpla dacă se află. Astfel de oameni se căsătoresc cu inima cât purecele pentru că nu știu ce se va întâmpla după aceea.
Abuzații trăiesc drama relațiilor intime nesatisfăcătoare, unii/unele aleargă din relații în relații în căutarea împlinirii iar alții rămân într-o relație cu imposibilitatea de a experimenta împlinirea, bucuria și normalitatea. Oameni condamnați la nefericire încă din copilărie, oameni cărora cineva le răpește dreptul la împlinire pentru toată viața… și asta chiar și în familiile creștine se întâmplă.
Iar când vezi ca ființă abuzată femeie sau bărbat că abuzatorul e apreciat de toată comunitatea, că e cinstit și stimat de toți, când vezi că cel ce ti-a făcut răul e apreciat pentru slujirea sa iar tu, care ești incapabil/ă să te manifești public ești devalorizat și criticat simți cel mai puternic sentiment de nedreptate din lume. Simți repulsie, respingere și îți vine să fugi cât mai departe de astfel de locuri care cinstesc abuzatorii și se leapădă de răniți.
Oare de ce trebuie să știu atâtea dureri ale oamenilor? Oare de ce Dumnezeu m-a pus în poziția de a nu putea da în vileag astfel de oameni? Nu știu, dar sper ca într-o zi Dumnezeu îi va zgudui serios astfel încât să realizeze răul pe care l-au săvârșit.
Nu, nici pe departe nu e un punct bun de pornire demersul de modificare a constituției. Punctul corect de pornire al normalității e casa mea și a ta.
