Am întâlnit situații, în instituțiile în care am lucrat, când antrenorul coordonator, directorul, șeful, președintele etc. a trebuit să preia atribuțiile celor responsabili sau, mai bine spus, a celor iresponsabili, pentru a nu ajunge la faliment și pentru a restaura ordinea.
Tot astfel se întâmplă și în domeniul religios: Dumnezeu preia atribuțiile Bisericii și, Domnul Hristos, Păstorul cel Bun, Își i-a înapoi oile din mâinile unor slujitori, care conduc cu asuprire și cu asprime.
În vremea lui Ezechiel, Domnul a permis risipirea turmei, în primul rând, pentru a împiedica provocarea unor daune şi mai mari din partea slujitorilor corupți.
În contexul social, politic și religios din vremea Domnului Isus, oamenii obişnuiţi nu au fost apăsaţi doar de societatea lor, de cuceritorii romani, ci și de autorităţile religioase evreieşti.
Religia a devenit o unealtă de intimidare și înrobire, în loc să fie una de eliberare și împuternicire. Nimeni nu îndrăznea să pună sub semnul întrebării jurisdicția exclusivă a fariseilor, care își arogau rolul de anchetator, judecător și juriu.
Astfel, oamenii purtau povara religiozității impuse de mâini omenești. Legile date de Dumnezeu erau răstălmăcite și amplificate, pentru a sluji dorințelor unui grup de oameni, care avea plăcerea de a-i domina pe alții, precum păstorii sufletești descriși în cartea Ezechiel.
Oamenii religioși au înlocuit Legea lui Dumnezeu cu o mulțime de porunci omenești și s-a ajuns până acolo încât, în vremea Domnului Isus, nerespectarea acelor tradiții omenești era considerată nesupunere față de Legea lui Dumnezeu.
La fel se întâmplă și astăzi. Oamenii au înlocuit Legea lui Dumnezeu cu o mulțime de porunci omenești și s-a ajuns până acolo încât, nerespectarea tradițiilor omenești, este considerată nesupunere față de Legea lui Dumnezeu.
Astăzi, creștinii sunt în fața unei mari provocări, care va produce reformă și schismă în interiorul partidelor. Oare nu cumva Dumnezeu preia conducerea și restabilește ordinea, întorcându-ne la origini?
Oare nu s-a săturat Dumnezeu de răutatea și de fățărnicia unora dintre noi?
Ce pretenție exagerată din partea unor slujitori, care vorbesc în această vreme despre subminarea autorității și despre desacralizare! Câtă aroganță, să creadă că ei dețin puteri supranaturale în mâinile lor și că, fără ei, Dumnezeu se află în pericol. Râde Harry Potter de ei.
Ani la rând, am frânt pâinea la Cină cu oameni care nu voiau să-mi întindă mâna și să mă salute, dar, cu aceleași mâini, se rugau peste Trupul și Sângele Domnului. Asta reprezintă adevărata desacralizare!
S-a săturat Dumnezeu de noi și iată că se restabilește ordinea și ne întoarcem la origini.
Fratele Beniamin Fărăgău scrie pe pagina sa de Facebook:
“Am afirmat că Cina Domnului a fost instituită în contextul Mesei Pascale. Oare, timp de șaisprezece secole, masa de Paști nu a fost o sărbătoare a familiei? Iată ordinul de instituire a Praznicului Paștelui:
Domnul a zis lui Moise și lui Aaron în țara Egiptului: „Vorbiți întregii adunări a lui Israel și spuneți-i: În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă” (Exod 12;1, 3, s.n.).
Masa pascală se sărbătorea, așadar, în familie. Și atunci, ca și acum, nimeni nu putea ieși din casă, pentru că îngerul morții trecea prin toată țara. Cu alte cuvinte, aspectul comunitar era redus la familie.
În același context se sărbătorea și Sabatul. Mai există însă un aspect important de menționat. Toate familiile, deși izolate unele de altele, erau totuși în părtășie, pentru că, în fiecare casă, familiile erau adunate în jurul mielului pascal sau a mesei de Sabat. În același timp.
Înainte ca Cina Domnului să se instituționalizeze, aceasta era celebrată în familie, unde capul familiei îndeplinea rolul de preot. Familia creștină era locul în care se manifesta legătura frățească, se frângea pâinea și se înălțau rugăciuni. Desigur, aceasta nu excludea aspectul comunitar mai larg (Fapte 20:7 și 1 Cor. 11:17-34).
Abia acum se sacralizează Cina”.
