Citeam că o mare parte din români au petrecut Rusaliile la mare. Alții cu mici și bere. Unii nici nu știau ce rost are sărbătoarea aceasta. Pentru ei a contat că au o zi liberă de la stat. Totuși o zi liberă ca să rămâi tot legat de indiferență și ignoranță.
Când focul Duhului Sfânt nu mai arde, toată viața se stinge. Petreci Rusaliile pe plajă, la soare, așteptând să râzi prostește de ziua de mâine cu o sticlă în mână. Focul pentru români parcă s-a stins în vremuri de mult apuse.
Când focul nu mai arde, viața spirituală nu există. Mergi la biserică pentru că trebuie, te rogi de rușine și cânți cu gândul la ceas și la pizza de după. Nimic cu pasiune, nimic cu cercetare.
Când focul nu mai arde, alergi după scaune, după vedetism, după recunoaștere, după locurile dintâi sau chiar după bani.
Când focul nu mai arde, diavolul, lumea, firea, te-au redus la instincte și superficial. Nu-ți place nimic decât să mănânci și să bei că mâine poate mori.
Când focul nu mai arde, biserica devine Ice Age. Simți aerul condiționat atât de tare în suflet că renunți să mai vii la închinare, întâi marțea, apoi joi, culminând duminica.
Când focul nu mai arde ești atât de critic încât nimic nu e bine. Microfonul e prea tare sau prea încet, muzica cântată nu îți place iar geamul e deschis prea mult, pastorul predică prost și te gândești dacă ai fi fost tu în locul lui. Apare spiritul anticristic.
Când focul nu mai arde, apare indiferența și egoismul. Nu te interesează de nimic altceva decât de tine. Ești ca un mort viu zugrăvit de alții și etichetat fără să te pese. N-ai reacție la dreptate sau nedreptate și rămâi rece aproape la toate, ca Eminescu.
Când focul nu mai arde, nici conștiință nu mai ai. Păcătuiești și nu te ridici, rămâi căzut fără să faci nimic. Te simți pierdut și fără viitor sau nădejde.
Când focul nu mai arde, ce te costă să-l aprinzi? Nu trebuie să fie Rusaliile pentru asta ci Hristos, Domnul sărbătorilor.
Cert e că există iertare și Duh Sfânt pentru orice om care vrea.
Nu cumva nu vrei?
