Odată intram pe poartă și zăngănitul scos de aceasta îmi umplea stomacul de fluturi și văpăi. Mă gândeam cu bucurie că îmi voi vedea bunicii. Bunica îmi va ieși înainte, prima, și de undeva, de prin spate o va urma bunicul.
Odată, mi se părea că cerul coboară pe Pământ, că zorile au ceva dumnezeiesc în ele iar locul acela arată a paradis. Datorită lor, bunicilor. Doi oameni simpli cu o inimă mare.
De ceva vreme când poarta se deschidea, nu mai apărea decât bunica. Bunicul era la pat. Nu mai venea să mă întâmpine, nu mai punea bagaje pe bicicletă și nu mă mai privea așa cum o făcea cândva. Nu mă mai întreba ce fac, îl întrebam în schimb eu pe el și nu putea să îmi răspundă. Dar știam, știam că e în durere.
Într-o zi, bunicul a plecat. S-a dus la cer, la Dumnezeu. Și poate trupul lui bolnav și trecător nu a putut să exprime asta, dar eu știu că în acel moment el avea o sclipire în ochi, un licăr în inimă și o speranță în suflet. Era bucuros.
Când a plecat, nu a luat nimic cu el. Nici casa, nici bicicleta, nici bani, nici pământ, nici măcar trupul acela muritor. A plecat doar cu sufletul.
Apoi am intrat din nou pe poarta aceia și mă așteptam să îl mai văd ieșind de pe undeva, mă așteptam să vină, dar nu a mai venit. El nu mai era.
Eu mi-l amintesc ca pe un om tăcut, cu suflet bun.
Celor care treceți pe aici, vă zic astăzi ceva. Bunicul a lăsat în urmă oameni și amintiri. Nu își aduce nimeni aminte ce haine a purtat, câți bani a avut, pe unde a umblat, ci doar, ce a făcut, câtă iubire a lăsat în urmă.
Așa că lăsați trupul acesta muritor deoparte și îngrijiți-vă de suflet, e tot ce va rămâne într-o zi din voi. Sufletul vostru și amintirile sădite în sufletele altora.
