Filosoful indian Tagore spunea așa: “Norii plutesc peste viața mea fără a mai aduce ploaie sau a vesti furtună, ci numai pentru a adăuga culoare cerului meu în asfințit.”
Fiecare om are cerul lui, într-un fel. În asfințit sau nu ar trebui să aibă ceva culoare altfel, a trăit degeaba. Culoare poți avea numai cu Dumnezeu.
Inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște. Sunt spusele lui Pascal. Este înșelătoare și rea, iar acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu. Te dezamăgește când ți-e lumea mai dragă. Dumnezeu, niciodată.
În cartea “Nedumeririle unui creștin”, Dan Tărchilă scria că trăim într-o lume care nu cunoaște mila, care nu știe să ierte și pe care avem ipocrizia să o numim creștină.
Cineva zicea că trăim într-o lume de artiști. Spectacolul de teatru s-a pervertit în viața de zi cu zi. Niciunul nu e actor bun. Dumnezeu vede tot.
Noi suntem ca un cântec. Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârșit spre început. Trebuie să-l cânți totdeauna îndreptându-te spre sfârșit. Asta este viața, ca un cântec. Dar este important să nu-l cântăm prost.
Napoleon Bonaparte scria că urăște nerecunoștința ca pe cel mai urât cusur al inimii. Dacă un om a ajuns la nivelul acesta, mă întreb ce zice Dumnezeu când de fiecare dată Îi spunem că nu ne place ceea ce avem.
Frumusețea personală este mult mai mare decât orice recomandare – Aristotel. Caracterul exprimă adevărata valoare a unui om. Caracterul înseamnă facturi mai mici la cer.
Nu ne plac facturile, dar trebuie să le plătim ca să trăim. Nici lui Dumnezeu nu i-au plăcut. Dar a hotărât să moară El ca să trăim noi. A plătit Hristos.
