Regele-poet David și-a dedicat poeziile (psalmii) lui unor meditații despre bunătate și răutate. Aceste două cuvinte apar în Psalmii lui de aproximativ 150 de ori fiecare.
Primul Psalm, care este un fel de introducere pentru tot restul, începe astfel:
„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoşi, şi nu se așază pe scaunul celor batjocoritori.”
Tehnica poetică a psalmilor este să spui același lucru de două sau de trei ori, dar cu alte cuvinte. Prin urmare, omul „rău” este un om „batjocoritor”; un om care se uită în jos, cu dispreț la alții. Şi, desigur, fiindcă nu vede nici o valoare în alții, se poartă rău cu ei, le face rău.
În această discuţie despre bunătate trebuie să înțelegem şi opusul ei, răutatea. Pentru a o înțelege, trebuie să pornim de la faptul că omul la origine a fost bun, chiar „foarte bun” (Geneza 1:31). La un moment dat, omul s-a curbat în spre sine însuşi: a devenit egoist; s-a centrat în sine. Pe primul loc a pus „eu, mie, pe mine”.
Egoismul este esenţa răutății. „Eul” este centrul personalității, iar pentru „ceilalți” este loc numai în măsura în care ceilalți sunt de folos lui „eu”.
Dacă răutatea a început prin curbarea în spre sine, bunătatea începe prin îndreptarea în spre ceilalți. Este foarte semnificativ faptul că în psalmii lui David contrastul se face între cel rău şi cel drept. Răutatea este întotdeauna nedreptate. Bunătatea nu poate suporta nedreptatea ce se face celorlalți. Ş nu face nedreptate celorlalți.
Cu alte cuvinte: Cel rău este strâmb. Cel bun este drept. Numai că bunătatea nu se limitează la dreptate. Bunătatea face dreptate pe cheltuiala proprie. Bunătatea implică jertfă de sine. Bunătatea „plânge pentru cei ce plâng”, adică își face din durerea lor propria durere.
Bunătatea nu poate suporta ca pe celălalt să-l doară. Prin contrast, răutății îi place să producă durere şi se bucură când reușește să-l facă pe celălalt să-l doară.
Modul în care produc oamenii cele mai multe dureri este prin cuvinte. Există cuvinte care străpung ca niște săbii. Este vorba de cuvintele care exprimă dispreț, care jignesc, care lezează demnitatea cuiva. Isus spune că ele sunt tot atât de grave ca o crimă. Pe Dumnezeu Îl doare când ești rău cu cei din anturajul tău şi de aceea, Isus spune să nu te mai duci la Dumnezeu (nici măcar pentru a te închina Lui!), fiindcă răutatea ta, exprimată în cuvintele tale ofensatoare îţi blochează drumul spre El.
Când te superi pe celălalt şi ești gata să-i spui cuvinte dure, aspre, jignitoare, dacă ești bun vei zice în tine: „Cuvintele acestea ar durea cumplit: cum aș putea eu să fac s-o doară (să-l doară)?” Şi-ţi vei mușca limba, dar nu vei lăsa să iese unul dintre acele cuvinte!
Ține minte: A produce durere, orice fel de durere, înseamnă răutate. Şi ține minte: bunătatea se delectează în a rosti cuvinte care vindecă, aduc alinare, produc bucurie!
