„Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi.” – Ioan 13:17
Fericirea nu-i o stare, ci o filosofie de viaţă. Trag concluzia asta şi concluzia e momentul în care te-ai plictisit să mai gândeşti. Deştepţii sunt fericiţi când descoperă adevărul, proştii sunt fericiţi când descoperă falsul.
Fiul risipitor a vrut să fie fericit şi ce fericit era în clipa când, cu raniţa plină de bani, s-a aruncat într-un Masseratti ultimul tip şi-a plecat. A plecat în maşină sport şi s-a întors sportiv pentru că nimeni nu e fericit cu capul în troaca cu lături.
Viaţa îţi rezervă tot felul de surprize năuce, iar pe pământ fericirea e posibilă doar în măsura în care eşti hotărât să plăteşti preţul singurătăţii gândirii. La grămadă, în mijlocul turmei, fericirea e ca o babă ştirbă, care se iveşte după vălul de mireasă şi râde de păcăleala pe care ţi-a tras-o.
De fapt, Hristos zice că tot ce încercăm să evităm e fericire.
Nefericitul Nietzsche spunea că lumea e a noastră dacă punem mâna pe ea, iar Fericitul Augustin spunea că lumea e a noastră dacă renunţăm la ea.
Pe munte, Hristos dădea reţete sigure, aplicabile. Ele priveau atât relaţia cu cerul, pasive şi personale, cât şi relaţia cu ceilalţi, adică active şi sociale.
Aurel a fost primul nostru rod din Spitalul de psihiatrie de la Ştei. N-am mai apucat să-l botezăm pentru că a murit pe la mijlocul catehezei, înecându-se cu o bucată de caltaboş scoasă din congelator. Colegii de cameră au spus, însă, că Aurel a plecat împăcat şi cu ochii clari ca o dimineaţă de mai. Împăcat cu Dumnezeu, cu caltaboşul în gură, în drum spre locul fericirii veşnice…
E atât de aproape fericirea!
