Bate vântul afară. Copacii sunt goi, frunzele le-au căzut una câte una la pământ până nu a mai rămas nimic din ele. E toamnă în jur, e toamnă și în suflet. Am intrat încet, dar sigur într-o ațipeală monotonă și melancolică.
Îmi zboară gândul acum la copacii de primăvară. La acel moment în care după o iarnă rece și grea, natura prinde iarăși viață renăscând parcă din propria ei cenușă. Mugurii ies la iveală, frunzele înverzesc, păsările cântă și cerul devine iarăși albastru. Știu, suntem în toamnă, gerul urmează să vină, dar cum ar fi oare dacă în noi ar fi numai copaci de primăvară?
Astăzi am zis: Doamne, vreau să îmi predau inima Ție. Dacă o mai făcusem înainte? Da, o mai făcusem. De fapt, cu câteva secunde în urmă îi șopteam lui Dumnezeu: Doamne, de ce îmi spui așa ceva? De ce îmi spui să îți predau inima mea? Nu am făcut eu asta chiar aseară? Nu am vorbit noi doi și nu ți-am zis că sunt aici? Dar cuvintele continuau să se audă și ele ziceau: Vreau inima ta, chiar acum, chiar aici. Și atunci am înțeles că Dumnezeu vrea mai mult de la mine, de la noi.
Așa că hai să ne transformăm în acei copaci de primăvară, să renaștem iarăși, să ne înnoim în dragostea noastră pentru Dumnezeu și să facem muguri care să rodească în flori. Și ce dacă e toamnă? Și ce dacă bate vântul și gerul e pe drum? În inima noastră poate domni Isus iar dragostea Lui poate topi gerul, melancolia și ațipirea.
Isus a dăruit totul pentru tine. El s-a dat pe Sine. Acum, dă-i și tu inima ta. Acum spune-i și tu că ești aici, că te pui la dispoziția Lui, că dorești ca în inima ta să înflorească pomii, să aducă rod mereu și mereu, luând-o în fiecare zi de la capăt.
Predă-ți inima în mâna lui Hristos în fiecare zi, din nou și din nou. Învață să îl iubești în fiecare zi. Rodește în fiecare zi. Lasă-ți copacul din inimă să înflorească în fiecare zi!
