Credința adevărată nu-i un lucru superficial. Hristos îi poruncește lui Petru să depărteze luntrea în adânc pentru că Dumnezeu e Dumnezeu al adâncului, adică a ceea ce e în fundul inimii. Credința nu-i o cosmetizare a vieții de dinainte cu o minte cârpită de câteva adevăruri înălțătoare. Credința precede rațiunea și nu-i decât focul ce aprinde lumina pentru adevărata judecată rațională.
Aici nu e loc de superficialitate, pentru că superficialul înțelege credința doar ca pe o abstinență de la țigări, băuturi, înjurături și filme deocheate. A învăța cîteva versete biblice, a cânta câteva imnuri duminica poate părea ca fiind ceva foarte spiritual, dar adevărata credință nu se rezumă la atât.
Prea multă lume confundă pelerinajul la mormântul părintelui Arsenie Boca și cumpărarea cruciulițelor aferente cu maximizarea credinței mântuitoare. Dacă noi, ca români care știm de toate și nimic profund mai credem că ea, credința, e doar abstinență, pelerinaj și o figură tristă, atunci înseamnă că mai avem de învățat de la barca lui Petru.
Credința adevărată presupune încetarea voinței umane. ,,Toată noaptea ne-am trudit” explică înciudat Petru și așteaptă ca Isus să-l aplaude. Dar Hristos nu aplaudă truda noastră de a ne urca la cer, cum ne urcam noi când eram copii pe stâlpii electrici din colțul străzii ca să furăm becul.
E greu să pricepem că eforturile noastre de a ne mântui au tot atâta eficiență ca a te prinde de păr ca să te extragi singur din mlaștina unde ai căzut.
Centura cu cuie a lui Pascal e greu de înțeles pentru Dumnezeu ca pentru Naaman scăldatul în Iordan. Religia noastră orientată spre faptă, trudă și transpirație nu se conectează la cerința divină de a ne abandona cu vâsle și mreji cu tot în mâna lui Hristos. De multe ori, mântuirea ne apare cețoasă tocmai că o vedem neverosimil de simplă. Trebuie să faci ceva ca să fii mântuit, trebuie să crezi. Așa ca să ne păstrăm faptele pentru mai târziu, pe când va fi nevoie cu adevărat de ele.
Credința adevărată te pune față în față cu Isus.
,,Pleacă de la mine că sunt un om păcătos”. Petru știa că nu poți prinde pești în apă adâncă. Dar nu merita să se certe cu Isus pentru atâta lucru. Oricum de pierdut mare lucru nu avea, așa că a dat cu mreaja acolo unde științific vorbind nu era nimic. Era cât pe aici să i se rupă mreaja de mulțimea peștilor din ea. În loc să se bucure pentru că avea pești suficienți să nu o mai prindă pe mama soacră frigurile criticii, s-a speriat. S-a speriat rău și-a căzut în genunchi în barca udă. I-a apucat spaima pe toți cei ce erau cu el pentru că și-au dat seama brusc că stau în barcă cu Dumnezeu. Pentru că numai Dumnezeu duce peștii în apă adâncă și-i îngrămădește într-o plasă de pescar sărac. Era spaima lui Isaia când a realizat că Dumnezeu e în Templu și că-l privea pe proorocul fudul. S-a văzut mic, foarte mic și a strigat și el cât a putut: ,,Vai mie”.
Nu i-a cerut lui Dumnezeu să plece, pentru că Dumnezeu era în Casa lui, Isaia fiind doar musafir acolo.
S-a speriat Petru ca Iacov la Betel, s-a spăimântat ca Belșațar care n-a văzut decât o mână scriind pe zid și a rămas paralizat. Dacă numai atunci când vezi mâna lui Dumnezeu rămâi aproape mort, ce se va întâmpla cu lumea aceasta când Îl va vedea la dreapta judecată?
Când Îl vezi pe el îți dispare orice stimă de sine, orice șuviță de mândrie, orice grăunte de autojustificare. Credința adevărată te pune față în față cu Isus, și nu cu Fecioara Maria, Sfântul Mucenic Gheorghe sau Sfântul Ștefan cel Mare al românilor. Niciun intermediar, niciun înlocuitor, ci Dumnezeu față în față direct, bun și hotărât șă-ți dea o șansă. Când te întâlnești cu Dumnezeu rămân urme. Belșațar a rămas paralizat, Pavel a orbit pentru o vreme, Toma d’Aquinas a rămas fără grai și n-a mai scris un rând. Cei mai mulți însă au rămas fericiți după ce-a trecut sperietura…
