„Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.“
Numim acest exerciţiu „rugăciune de mijlocire” și îi avem ca exemple pe marii oameni ai lui Dumnezeu: Avraam, Moise, Daniel și pe nenumăraţii anonimi care, în liniștea nopţii sau în vâltoarea furtunii, și-au plecat genunchii în favoarea celui mai de aproape sau mai de departe și, nu în ultimul rând, Îl avem pe Iisus, supremul exemplu.
Pare clar și simplu ce înseamnă „rugaţi-vă unii pentru alţii“: Petru se roagă pentru biserică și biserica se roagă pentru el. La fel, Pavel se roagă pentru fraţi și apoi le cere ca ei, la rândul lor, să se roage pentru Cuvântul pe care-l va predica el. Rugăciunea de mijlocire este ceva aproape natural, ceva care nu se face, ci se naște. Cum rămâne însă cu afirmaţia că „mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit“? „Mare putere“ în ce sens? Unde și cum se exercită puterea aceasta? Asupra cui? Care sunt rezultatele urmărite prin exercitarea acestei puteri?
Este clar că rugăciunea de mijlocire solicită o schimbare. Întrebarea este pe cine schimbă mijlocirea. Pe Dumnezeu? Schimbă persoana pentru care mă rog? Mă schimbă pe mine, rugătorul? Mijlocitorul exercită un rol de intervenţie prin rugăciunea lui. Ce s-ar întâmpla dacă nu ar face-o? S-ar schimba lucrurile cu sau fără el? Ori ar rămâne neschimbate? Cum stă treaba cu cel pentru care nu are cine se ruga, ca în cazul biblic: „«Doamne», i-a răspuns bolnavul, «n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare»“.
Cine are nevoie de mediere?
Dar dincolo de înţelegerea ei simplistă, ca intervenţie, mijlocirea, în semnificaţia sa amplă, nu are nici început și nici sfârșit, fiindcă în centrul ei nu se află păcatul, ci caracterul lui Dumnezeu: „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei.“
Obiectul acţiunii mijlocirii se manifestă în multe forme, de la a traduce o acţiune sau sufletul unei persoane în limbajul și pe înţelesul altei persoane sau de la a corecta o formă greșită de înţelegere și până la a-i oferi cuiva informaţiile care îi lipsesc și a evita astfel riscul unei greșeli de judecată. Înainte de dizolvarea unei familii la tribunal, se merge la mediator sau la mediere. De cele mai multe ori, dacă nu de fiecare dată, principala funcţie a mediatorului este să traducă, să facă inteligibile cuvintele unui partener pentru celălalt.
Aceasta este cea dintâi lucrare a Marelui Mediator – să ne ajute să-L înţelegem adecvat pe Dumnezeu, deși întotdeauna o vom face incomplet. Uneori, lucrarea de mijlocire presupune acoperirea daunelor produse de cel pentru care se mijlocește. Astfel Pavel mijlocește și plătește pentru restaurarea lui Onisim, cel socotit în chip definitiv nevrednic de restaurare. Alteori, se oferă viaţă pentru viaţă: Ruben mijlocește pe lângă Iacov să-l lase pe Beniamin să plece cu fraţii săi în Egipt și pune ca zălog sau gaj însăși viaţa propriilor copii: „Să-mi omori pe amândoi fiii mei dacă nu-ţi voi aduce înapoi pe Beniamin; dă-l în mâna mea şi ţi-l voi aduce înapoi.“
Lista ar putea continua.
Să clarificăm lucrurile: Rugăciunea de mijlocire, în înţelesul ei popular și comun, este acţiunea unui credincios pe lângă Dumnezeu pentru schimbarea unei situaţii. Cel care luptă cu tot felul de argumente ca să convingă, să lumineze, să corecteze, să orienteze situaţia într-o anumită direcţie sunt eu, cel care mă rog. Cel care trebuie întâmpinat cu argumente legate de caz și de situaţie, care trebuie convins și ale cărui intenţii trebuie să fie schimbate este nimeni altul decât Dumnezeu. Imediat irupe aici un adevărat potop de întrebări: Are Dumnezeu nevoie de vreo informaţie sau revelaţie? Există vreun argument care trebuie să-I fie prezentat Lui, argument la care El nu S-a gândit și care urmează să schimbe situaţia? Cere El vreun fel de preţ pentru modificarea planurilor și gândurilor Sale? Și dacă nu este plătit preţul acela, El nu Își schimbă gândurile? Este El cel care cere viaţă pentru viaţă sau preţ de sânge pentru iertare? Dacă într-adevăr acesta este El, atunci Acela pe care L-a prezentat Iisus e altcineva.
Pe cine schimbă medierea?
Cine a mijlocit pentru ca fiul risipitor să fie primit înapoi? A fost vreunul dintre aspectele acestui fel de mijlocire necesar pentru a-l convinge pe tată să-și primească înapoi fiul? De fapt, a fost oare nevoie de vreun fel de schimbare în ceea ce-l privește pe tată? Într-adevăr, situaţia ulterioară este dramatic diferită de cea iniţială. Cineva este nu doar schimbat, ci literalmente transformat, dar acesta nu este nicidecum Tatăl. În acest caz, care este de fapt tipic, schimbarea a constat în iluminarea minţii fiului pierdut în privinţa unor aspecte nesesizate și neînţelese anterior. Atitudinea și caracterul tatălui în drama cu sfârșit fericit nu constituiau produsul schimbării, al iluminării sau al îmbunătăţirii acestuia, ci tatăl era așa cum a fost înainte și cum avea să rămână și ulterior. Fiul este acela care și-a văzut tatăl cu alţi ochi și a perceput în caracterul lui nu ceea ce s-a manifestat atunci, subit, ci ceea ce exista dintotdeauna. Mijlocitorul acestei iluminări a fiului risipitor, dar și a noastră, a tuturor, fără excepţie, este Însuși Duhul Sfânt. El este Acela care a schimbat viziunea fiului despre tatăl său, făcând-o conformă cu adevărul, nu cu vreo formă bolnavă de imaginaţie.
Cel mai faimos Mediator
Iisus a spus că Duhul Sfânt va face aceeași lucrare în inima noastră: ne va călăuzi în tot adevărul cu privire la El, ne va elibera de prejudecăţi și de idei străine și astfel El Își va restaura chipul divin în noi. Cine a mijlocit pentru femeia prinsă în adulter, pentru ca ea să fie iertată? E nevoie de așa ceva, din moment ce Domnul iartă cu bucurie? Este nevoie să pledeze cineva pe lângă Dumnezeu, din moment ce „Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia“? Trebuie să-L convingă cineva pe Dumnezeu să dea ceva dacă El „dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare“? Este El cel care cere vreun preţ material sau de sânge, sau nu cumva tocmai El este cel care plătește „preţul acesta scump“? Biblia spune că nu doar că nu a cerut nimic în schimb, dar că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“. Este absolut natural – ideea și imaginea noastră despre mijlocire depind de imaginea și de ideile pe care le avem despre Dumnezeu, despre caracterul, personalitatea și spiritul Aceluia pe lângă care mijlocim: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat.“ Sau: „Noi trăgeam nădejde“, zic dezamăgiţii de pe drumul Emausului. „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii, Ilie; alţii, Ieremia sau unul din proroci.“ Unii credeau despre Iisus că este un om bun, alţii, că este Beelzebub, dar a fost unul care a ajuns la cunoștinţa că El este Christosul, Fiul lui Dumnezeu.
Mize mult mai mari
Punctul de cotitură în istoria omenirii și conflictul ce a marcat veacurile a fost și este legat tocmai de tensiunea dintre imaginea lui Dumnezeu așa cum o percepeam noi și această imagine a Lui așa cum o întrupează Iisus. Păcatul originar nu are de-a face cu pomul cunoștinţei binelui și răului, ci cu credinţa în natura caracterului lui Dumnezeu. Faptul de a mânca din fructul oprit a constituit ilustrarea, manifestarea exterioară a ceea ce se întâmplase deja în inima omului: acesta i-a dat crezare diavolului și a stat să-și arunce sorţii existenţei cu el. Mijlocirea sau medierea, transmiterea revelaţiei (în acest caz, cu privire la natura caracterului lui Dumnezeu) poartă, inevitabil, amprenta mijlocitorului, a mediatorului, a transmiţătorului. De aici, concluzia că nu e deloc lipsit de importanţă cine este cel care mediază sau transmite adevărul. Despre mediatorul care a întrebat, cu efect, „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?“, plusând cu „Hotărât că nu veţi muri“ și insinuând astfel că El minte, că El este egoist, că El nu-l iubește pe om, despre acest mediator al imaginii lui Dumnezeu, așadar, Iisus a afirmat: „Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.“
Așa a căzut noaptea păcatului peste omenire, iar din cele mai multe suflete nu s-a ridicat și nu se va ridica niciodată, pentru că acestea au ales drumul fără întoarcere al respingerii adevărului și, implicit, al acceptării opusului, a minciunii.
Noaptea, toate contururile capătă înfăţișări fantomatice: un tufiș se vede ca un animal fioros, iar acest fel de viziune ne-a dominat viaţa în răstimpul cât am zăcut „în întunerec și în umbra morţii“. Însă când „a răsărit luceafărul de dimineaţă în inimile“ noastre, ca niște copii copleșiţi de uimire, am rămas fără cuvinte în faţa diferenţei dintre ceea ce credeam noi despre Dumnezeu și Cel care este cu adevărat. Totul se află cuprins într-o singură sintagmă, care nimicește toate lucrările diavolului: Dumnezeu este iubire. Pentru adevărul acesta succint exprimat S-a întrupat, a trăit și a murit Iisus. Argumentul Lui în favoarea adevărului etern a fost însăși viaţa Sa și El Și-a încheiat mărturia despre Tatăl pecetluind-o cu însuși sângele Său. Se putea, oare, face mai mult decât atât? Sau ce altceva se mai putea spune? Așadar cum rămâne cu rugăciunea de mijlocire și care sunt natura și obiectul lucrării sale? Îl schimbă ea pe Dumnezeu sau nu cumva îl schimbă pe rugător și pe cel pentru care ne rugăm?
Falsul. Unul dintre cele mai remarcabile
Una dintre cele mai primejdioase capcane care se deschid sub pașii înţelegerii noastre o constituie modelul justiţiei civile, model bazat pe schema avocat/apărător – procuror/acuzator, deasupra cărora se află, cu drept decizional, judecătorul. Aplicat la conducerea lui Dumnezeu, acest model se traduce astfel: Iisus este Avocatul sau Apărătorul, Satana („pârâșul fraţilor“) este procurorul, iar Dumnezeu este Judecătorul, care trebuie convins, informat, făcut să Se răzgândească, trebuie înduplecat, iluminat, ferit de eroare. Trist și cert este faptul că modelul justiţiei civile de astăzi nu are ca sursă de inspiraţie modelul ceresc, iar de aici reiese că, niciodată și în niciun fel de condiţii, el nu poate constitui o ilustrare a acestuia din urmă. În sens restrâns, poate imaginea tripartită a avocatului, procurorului și judecătorului să fie o reflexie a mijlocirii lui Iisus? Nici pe departe, ba chiar la polul opus.
Din start trebuie spus că sensul mijlocirii lui Iisus nu este de la noi spre Dumnezeu, ci de la Dumnezeu spre noi. El nu ne apără în faţa lui Dumnezeu ca atare, ci în faţa păcatului, a greșelii și a amăgirii. De acestea din urmă ne apără El, nu de Dumnezeu. Iisus nu este avocatul care Îl informează pe Judecător, Îl convinge, Îl înduplecă, Îi schimbă vederile și intenţiile cu privire la condamnat, ci lucrarea Lui este cu totul opusă unei asemenea stări de fapt. El este cel care îl convinge pe condamnat cu privire la faptul că este iubit de Judecător, că judecata este în favoarea lui și că Judecătorul Însuși a plătit cu viaţa Fiului pentru viaţa lui, de om. Sigur că nu ar fi deloc ușor pentru un condamnat să creadă așa ceva. Pe acesta, pe condamnat, îl înduplecă Apărătorul, nu pe Judecător. Ideea că El lucrează la nivelul percepţiei Judecătorului a tot ce există – convingându-L, făcându-L să Se răzgândească, prevenindu-L și înduplecându-L pe Tatăl cu argumentul sângelui Său – este izbitor de asemănătoare cu păgânismul, unde zeul trebuia înduplecat cu tot felul de daruri și cu diverse jertfe, mergându-se până la jertfe umane. Amintiţi-vă de prorocii lui Baal din vremea lui Ilie, care își înfig cuţitele în corp până curge sângele șiroaie ca să-l înduplece pe zeu să aprindă lemnele de pe altar. Sângele lui Iisus, care „vorbește mai bine decât sângele lui Abel“, nu Îi mărturisește Tatălui ceva despre mine, ci îmi mărturisește mie un adevăr esenţial despre Tatăl.
Ce se întâmplă când mă rog pentru mine?
Atunci când eu mijlocesc pentru mine însumi înaintea lui Dumnezeu, ce anume am în minte? Ce doresc să se întâmple și ce vreau să obţin sau să realizez? Urmăresc să-L informez pe Domnul cu privire la păcatele mele? Este prea târziu. Era bine dacă Îl informam înainte să comit un anume păcat. Atunci ar fi fost de folos. Elisei îi spune lui Ghehazi: „Oare n-a fost duhul meu cu tine când a lăsat omul acela carul şi a venit înaintea ta?“
Să încerc să-mi justific păcatul prin scuze și explicaţii? Acestea nu fac altceva decât să mă coboare și mai jos de acolo de unde am căzut sau unde mă găsesc acum. Chiar dacă aș avea multe argumente pentru păcatul săvârșit, scuze nu am, oricât de mult le-aș căuta. Să-mi cer iertare? Nu e rău, dar îmi este mai de folos să știu că ea deja s-a consumat pe când păcătuiam: În timp ce oamenii Îl răstigneau pe Fiul lui Dumnezeu, bunătatea Lui nu privea la chinurile pe care le îndura, ci la starea de ignoranţă a celor ce executau orbește ordinele mai marilor zilei: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!“ Ce voi cere, atunci, în rugăciunea mea? Mă voi ruga să cred și să-L iubesc pe Cel care este bun și a cărui îndurare (har) ţine în veci. Mă voi ruga nu să fiu iertat, fiindcă păcatele ne sunt iertate, ci mă voi ruga să am putere, dragoste și suficientă preţuire ca să pot primi iertarea oferită în dar prin acea „singură hotărâre de iertare a lui Dumnezeu“.
Ce diferită este imaginea marelui și bunului Judecător, așa cum o prezintă Iisus, al cărui mesaj se poate transpune astfel: „Nu vă spun că voi mijloci pentru voi sau că-L voi ruga pe Tatăl. Nu este nevoie. Tatăl Însuși vă iubește și nu are nevoie să fie rugat, convins sau determinat să vă iubească. Nu voi Îl rugaţi pe Tatăl prin Mine să Se împace cu voi, ci, dimpotrivă, prin Mine, Tatăl, în bunătatea Lui, vă roagă pe voi să vă împăcaţi cu El.“ În Scriptură, apostolul Pavel o spune răspicat: „ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Christos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!“
În dragostea Lui, El nu cere, ci dă și Se dă pe Sine Însuși pentru viaţa lumii.
Implicaţii puţin luate în seamă
Dacă am binevoi să luăm în serios cuvintele lui Iisus despre caracterul iubitor al Tatălui, întregul edificiu al spovedirii, al ispășirii, al mijlocirii și al mântuirii ar cunoaște o spectaculoasă experienţă a „schimbării la faţă“. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului, iar aceste lucrări sunt legate de imaginea unui Dumnezeu crud, impasibil, lipsit de suflet. Unde duc acceptarea și cultivarea unei astfel de imagini despre Dumnezeu? Iată un exemplu: cineva ar sări ca ars dacă i s-ar spune că Hitler este mântuit, dar e același om nu-l deranjează deloc atunci când i se spune că pruncii care de-abia au văzut lumina zilei vor arde, în vecii vecilor, în foc. Hitler nu a ars pe nimeni în vecii vecilor și oroarea pe care a săvârșit-o el pălește în faţa iresponsabilei doctrine a Iadului. Autorul ideii populare despre Iad a lăsat să se întrevadă ce ar face el dacă ar putea și cine este, de fapt. Cea mai întunecată pagină a istoriei lumii nu este Holocaustul, ci doctrina Iadului, așa cum este ea predicată de la altare și de la amvoane, astăzi. Ca și ideea populară de mijlocire ca formă de schimbare a gândului lui Dumnezeu, ideea despre Iad este produsul logic al unei astfel de imagini a lui Dumnezeu, o imagine diabolic distorsionată. Simt mereu în suflet dorinţa să mă adun cât mai aproape de Cel care a mărturisit așa de dramatic împotriva a ceea ce au spus oamenii sau demonii despre Dumnezeu! Mărturia Lui se ridică împotriva „oricărei necinstiri a lui Dumnezeu“. Aceste lucruri nu numai că nu sunt adevărate, dar ele sunt chiar apanajul diavolului, care „ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii“.
Rezumat
Așadar sintagma „rugăciune de mijlocire“ trebuie reconsiderată și readusă în lumina Celui care „va așeza din nou toate lucrurile“ acolo unde au fost la început și unde sunt dintotdeauna. Iisus nu mijlocește pentru noi ca să-L schimbe pe Dumnezeu în vreun fel, ci Iisus mijlocește pe lângă Dumnezeu ca să ne schimbe pe noi, căci în El nu este „nici schimbare, nici umbră de mutare“. El ne iubește cu o iubire veșnică – adică cu aceeași iubire dintotdeauna și pentru totdeauna. Nu crucea lui Iisus a născut iubirea aceasta, ci iubirea aceasta a născut necesitatea crucii lui Iisus, așa că nu intră în discuţie ideea unei pledoarii de influenţare a lui Dumnezeu. Nu felul cum ne privește Dumnezeu pe noi trebuie schimbat, ci felul cum Îl privim noi pe El trebuie desfiinţat și născut din nou în Christos. Dumnezeu nu ne vede pe noi în Christos ca prin niște ochelari ciudaţi care înlocuiesc realitatea cu imaginarul. El vede realitatea așa cum este, prin harul lui Christos faţă de noi, căci Christos nu a murit ca să-L împace pe Dumnezeu cu noi, ci ca să ne împace pe noi cu Dumnezeu. El nu a murit ca să-l schimbe cumva pe Dumnezeu, ci tocmai pentru ca Dumnezeu să rămână fără „schimbare“ sau „umbră de mutare“, cum spune apostolul Iacov. Iisus este Acela care, prin jertfa Sa, I-a dat lui Dumnezeu mână liberă să rămână drept și totuși să-l îndreptăţească pe păcătos. Astfel suntem primiţi înaintea lui Dumnezeu prin preaiubitul Lui. Iată de ce și iată cum: Prin acest har al lui Christos, Dumnezeu ne vede nu așa cum suntem noi, ci așa cum este El. Nu Dumnezeu are nevoie de revelaţii despre noi, ci noi avem trebuinţă de revelaţii despre El. Tocmai de aceea Iisus trăiește pururi să medieze revelaţia lui Dumnezeu, fiindcă El, și numai El, care „este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi, în locurile preaînalte“. Numai El poate spune: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.“
Nu Tatăl trebuie să fie înduplecat să primească pocăinţa noastră, ci noi trebuie să fim înduplecaţi să primim dragostea Lui pentru noi. Preţul sângelui vărsat nu a fost cerut de Dumnezeu, ci de marea tragedie omenească.
Înapoi… la întrebare
Deci eu vin în rugăciune să mijlocesc pentru tine nu fiindcă e nevoie să-L schimb pe Dumnezeu, ci pentru că te iubesc, pentru că simt împreună cu tine, pentru că mă bucur de bucuria ta și mă doare durerea ta. Iar acest lucru Îi place enorm lui Dumnezeu, fiindcă în lacrimile mijlocirii se vede chipul lui Iisus în noi. În aceasta Își găsește El toată plăcerea. Pentru ce mijlocesc eu? Pentru nimic altceva decât ca acea persoană pentru care mă rog să cunoască „lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea“ dragostei lui Dumnezeu în Christos. Nu de sănătate are nevoie bolnavul, ci de credinţa în dragostea și în puterea lui Dumnezeu. Sănătatea vine ca urmare a acestora. Nu are nevoie de pâine cel flămând, ci de Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“. Ne lăsăm orbiţi de simptome și arareori ne îndreptăm atenţia spre cauza problemei: „un singur lucru trebuie“, a spus Iisus.
Rugăciunea de mijlocire este simpla expresie a prezenţei lui Christos, Mijlocitorul, în noi. Împlinirea a ceea ce am exprimat în rugăciunea mea nu este altceva decât faptul că Dumnezeu îmi onorează credinţa și dragostea și le preţuiește așa cum numai El o poate face. Când mijlocesc, eu nu mă așez pe o poziţie opusă lui Dumnezeu, de partea cealaltă a mesei de negocieri, ci de aceeași parte cu El. Nu Îl „lucrez“ pe Dumnezeu, ci lucrez împreună cu Dumnezeu. Lucrăm amândoi în aceeași direcţie, ca o expresie a faptului că am fost făcuţi părtași firii dumnezeiești. Cererea fiicelor lui Ţelofhad, de schimbare a legii, nu L-a făcut pe Dumnezeu să Se răzgândească, ci l-a ajutat pe Moise să-L cunoască pe Dumnezeu așa cum nu L-a cunoscut niciodată și să crească în asemănarea cu Iisus. Acesta este rodul mijlocirii în viaţa mijlocitorului. Nimic din ceea ce se întâmplă în jurul meu și în viaţa aproapelui meu nu mă lasă așa cum m-a găsit: fie voi mijloci și voi avea părtășie cu marele Mijlocitor, fie mă voi împietri, după chipul celui ce se închină la sine. Ori de câte ori voi vedea rodul muncii sufletului meu mă voi bucura și îmi voi aminti iarăși că sunt iubit cu adevărat. Împlinirea rugăciunii mele este semnul adevărului predicat de Iisus: „Tatăl Însuși vă iubește.“
