Când citesc din Vechiul Testament, credința mea este încurajată foarte mult de exemplul pe care David ni l-a dat. Sunt uimit de hotărârea lui de a auzi vocea lui Dumnezeu în mijlocul vremurilor primejdioase prin care trecea.
După o bătălie, David și armata lui făceau o călătorie de trei zile înapoi spre casă când satul lor fusese deodată năvălit de amaleciți. Acest dușman cumplit a răpit familiile lui David și ale oamenilor din armata lui și au ars întreg satul. Imaginează-ți scena când se întorceau: „David şi oamenii lui au ajuns în cetate şi iată că era arsă; şi nevestele, fiii şi fiicele lor fuseseră luaţi prinşi (1 Samuel 30:3).
Îmi închipui acești bărbați impunători umblând șocați și năuciți, strigând în agonie: „Cum s-a putut întâmpla așa ceva? De ce ar permite Dumnezeu așa ceva?”
„Atunci, David şi poporul care era cu el au ridicat glasul şi au plâns până n-au mai putut plânge” (1 Samuel 30:4, italicele mele).
Această întâmplare din viața lui David ne arată că este, cu siguranță, un timp pentru a plânge atunci când dezastrul lovește. În definitiv, acesta nu era vreo calamitate minoră. Nu era doar pierderea caselor, vitelor sau recoltelor ceea ce a făcut pe oamenii lui David să plângă, ar fi putut să își revină în urma acesteia. De fapt, era amenințarea la adresa soțiilor și copiilor iubiți, ceea ce i-a străpuns inimile. Și ceea ce a urmat după această scenă ar fi putut fi chiar mai dezastruos pentru David: „David a fost în mare strâmtorare, căci poporul vorbea să-l ucidă cu pietre, pentru că toţi erau amărâţi în suflet, fiecare din pricina fiilor şi fetelor lui” (1 Samuel 30:6).
Preaiubiților, chiar și cei mai evlavioși dintre noi pot experimenta o tremurare a inimii, un atac rapid de frică atunci când criza teribilă vine. Într-o așa conjunctură, nu este păcat să ai un moment de anxietate. Dar Domnul vrea ca fiecare inimă tulburată și epuizată să audă: „Nu te teme! Prinde curaj, pentru că Domnul este Mântuitorul poporului Său.”
