Mă gândesc cu groază că în biserică a început să lipsească bucuria. Oamenii nu mai sunt entuziasmați de Isus ci de muzică, predici, rugăciuni. Nici la nunți nu observi altceva. Au devenit o obișnuință condiționată de plic.
Undeva s-a pierdut bucuria aceasta a mântuirii și s-a transformat într-o luptă surdă de fiecare zi. Din păcate ne bucurăm mai mult pentru un lucru nou decât pentru că un om și-a încredițat suflarea lui Hristos.
Dumnezeu locuiește în mijlocul laudelor și a bucuriei iar noi Îi oferim o imagine tristă cu oameni ce par a fi nefericiți în locul unde Dumnezeu ar trebui să dea binecuvântarea. Când închinarea devine o obișnuință, rugăciunea un efort și lauda o corvoadă este limpede că undeva legătura cu Dumnezeu este ruptă.
Dumnezeu n-are nevoie de oameni triști. Bucuria nu ți-o poate da lumea din jur nici lucrul cel nou din casă, ci doar Isus. De-asta lipsește zâmbetul fericit al mântuirii pentru că l-am înlocuit cu necazuri, probleme, vise neîmplinite, așteptări nerealiste sau lipsă de la biserică.
În Psalmul 23 ne spune Dumnezeu că, indiferent dacă ar fi să trecem prin valea umbrei morții, El este cu noi. E o promisiune care te încredințează că Dumnezeu nu dorește să fi nefericit sau intimidat de probleme. El nici n-ar vrea să treci prin vale.
Dar noi oamenii ne-o facem cu mâna noastră. Slăvit să fie Dumnezeu că nu ne lasă așa. Lipsa bucuriei este și pentru că există un zid care ne desparte de Dumnezeu indiferent de cât de creștini ne dăm. Isus a venit să ne elibereze dar mulți din noi nu vrem să fim eliberați.
Suntem legați de ce ne înconjoară și ne place. Dar bucuria adevărată tot nu o avem.
Doar împăcați cu Dumnezeu o putem obține.
