Camus zicea că libertatea e dreptul de a nu minţi. Inventa el atunci o stare în care oamenii nu mai aveau nevoie de cuvinte care să le întărească pe cele dintâi nici de detector de minciuni nici de notari. Ştim că adevărul nu-i o stare ci o persoană, nu e o normă de viaţă ci e viaţa însăşi. Când vorbim oamenilor însă despre faptul că Hristos e Adevărul, ajungem în impasul de a crea două adevăruri. Unul ipotetic şi metafizic şi adevărul scris cu literă mică pe care-l folosim la tribunale.
Un filosof spaniol zicea că există trei adevăruri, nu două cu care încercau să ne smintească teologii medievali. Există adevăruri personale care sunt legitime atâta timp cât nu lezează alte persoane adică ceva ce Scriptura Sfântă numea încredinţări personale. E adevărul tău de care ţii ca orbul de bastonul alb şi cu care mergi în mormânt cum a mers Luther cu ideea că pământul e buricul universului iar soarele galopează sprinten în jurul planetei albastre.
Satana zice că homosexualitatea e un adevăr personal… Apoi mai sunt adevărurile colective, adevăruri ce sunt îmbrăţişate de comunităţi şi în care intră şi credinţele religioase, halucinaţiile comunitare (de tip OZN) precum şi alungarea vampirilor cu usturoi.
Ultimul tip de adevăruri capătă o dimensiune universală. Planeta e în încălzire. Există criză şi arbori de cauciuc. Copernic avea dreptate. Eu cred că există un singur tip de adevăr. Acela pe care-l spui că te vei întâlni cu mine la 18 fix şi la 18 fix eşti acolo. Enoh zicea că îngerii căzuţi din Geneza 6:2 au adus oamenilor, pe lângă multe alte rele, şi scrisul care nu-i altceva decât neputinţa ca „Da”-ul nostru să fi e „Da” şi „Nu” să fi e „Nu”. Aşa s-au inventat notarii.
Când spui adevăruri simple şi te ţii cu mâna de gâtul lor, ajungi să semeni cu Adevărul. Dar trebuie început cu lucruri mici şi nu trebuie să ieşi din Scriptură. Restul este „Şi am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea bla-bla”.
