N-am înțeles niciodată de ce e considerat nepoliticos să vorbești despre moarte. Ba din contră, mi se pare că, nevorbind, nu facem altceva să ne expunem și mai tare loviturii ei atunci când se intersectează cu viețile noastre. Când am dat peste blogul medicului american Craig Bowron, mi-am reîntărit convingerea că avem nevoie să vorbim.
Din poziția de medic, internist mai exact, Bowron e destul de familiarizat cu moartea. O vede zilnic în spitalul în care lucrează și, cu toate astea, nu s-a desensibilizat. Din contră, pare să fi căpătat o perspectivă pe care cei mai mulți dintre noi o pierdem încet-încet, spre dezavantajul nostru.
„Cultura noastră”, spune el, „a ajuns să vadă moartea ca pe un eșec medical, mai degrabă decât o încheiere naturală a vieții.” Probabil că lucrul acesta se întâmplă fiindcă, așa cum observă și Bowron, „aproape toți murim de ceva”; moartea în somn a devenit o raritate. Apoi, pentru că medicina a avansat suficient de mult încât populația să-i supraestimeze capacitatea de a prelungi viața.
La americani, de pildă, speranța de viață a crescut de la 47 de ani în anii 1900, la 78 de ani în 2007. Judecând numai după asta, zice Bowron, mulți rămân cu impresia că medicina modernă este aceea care a inventat bătrânețile.
Românii înțeleg și ei fenomenul. În România, speranța de viață la naștere în 1900 era de doar 36,4 ani. În anul 2011, speranța medie de viață era de 73,98 de ani.
Însă trecând peste saltul făcut de medicină, odată cu el a avut loc și un alt salt: acela al vieții de la țară la oraș. Urbanizarea în masă a venit cu un handicap: ne-a îndepărtat unii de alții, restabilind granițele interacțiunii dintre noi; ne-a alienat, spune Bowron, de cercul vieții. Creșterea nivelului de trai (tradus în finanțe) a dus, pe nesimțite la izolare. De exemplu, azi, când ai un bătrân în familie, dacă ai bani, îl poți trimite la un azil, unde niște asistente și niște doctori să se ocupe de nevoile și suferințele lui. Altădată, copiii bătrânilor și nepoții lor trăiau toți sub același acoperiș și erau expuși toți la suferințele tuturor.
Bineînțeles că nu era o priveliște plăcută, dar mediul acesta septic pe care l-am creat pentru a ne proteja, în esență, de anticiparea propriilor suferințe oglindite în suferința altora, ne răpește o lecție foarte prețioasă a vieții. Învățătura despre cum să îmbătrânim.
Moartea o să ne doară de fiecare dată când ne vom întâlni cu ea, de asta nu avem cum să scăpăm. Aplatizarea emoțională e oricum considerată patologie de științele minții. Și nu zice nimeni să ne aplatizăm emoțional prin expunerea la macabru, dar nici a fugi de realitatea decesului nu e o acțiune prea sănătoasă. Cabinetele psihologilor sunt pline de oameni care nu au reușit să metabolizeze faptul că vor muri și, prin urmare, psihicul lor se zbate în anxietate și depresie.
Nimic nu va face moartea plăcută, dar familiarizarea cu ea, culmea, ne va ajuta să ne trăim mai bine viața. Îmi place foarte mult metafora unui psihiatru existențialist american, Irvin Yalom, care spunea că a te gândi la moarte e ca și cum te-ai uita la soare. Dacă rămâi cu ochii pironiți la el, te orbește. Dar dacă îl lași să pătrundă în camera ta, vei putea să vezi mai clar ce ai în jur. La fel e și cu moartea. Dacă te gândești obsedant la ea, ajungi să trăiești pentru a muri. Dar ai nevoie să o accepți ca parte din viața ta, pentru că în felul acesta vei prețui și mai mult lucrurile simple din jurul tău.
Creștinii pot fi mai vulnerabili decât alte categorii atunci când vine vorba de moarte fiindcă de multe ori pe umerii lor stă o presiune nedreaptă de a privi moartea cu seninătate. Cei care se tem de ea duc, în plus, povara vinovăției că nu sunt suficient de credincioși. Nu cred că e sănătos să ne învinovățim pentru faptul că nu așteptăm moartea cu seninătatea dovedită de unii martiri. Nu în asta se vede calitatea credinței. [Apostolul Pavel spunea „chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic” (1 Corinteni 13:3).]
Până la urmă, creștinește vorbind, moartea este un defect în sistemul ideal. Dar e un defect care nu va trece dacă îl ignorăm.
