Zicea cineva că omul fericit este cel cu amintiri multe şi cu memorie scurtă… Cumva, că fericirea o găseşti undeva între beţia conştiinţei tale şi ruşinea de pe urmă, pe care, cu ceva noroc, o poţi uita dacă memoria ţi-e de scurtă durată.
Cred că n-ar avea sens să mai trăim dacă asta ar fi singura fericire cu care ne-am putea surprinde sufletul.
Eu vreau să spun ca David, omul eşuat şi ridicat, că fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu, că îmi pun seara capul liniştit pe pernă doar atunci când ştiu că El a găsit plăcere în mine în ziua respectivă, iar dacă nu, ar trebui să întrezăresc nevoia unei lupte până în zori, cu genunchii plecaţi şi cu inima frântă.
Tot mai dezinformată, în ciuda atâtor informaţii, lumea complică lucrurile, căutând împlinire în lucruri prea înalte pentru sine sau prea greu de atins. Isus însă a promis aceeaşi împlinire şi pentru prinţ şi pentru cerşetor, pentru că nu era vorba de ceea ce am realizat noi, ci de ceea ce am primit cu inima deschisă, în conştientizarea golului din noi.
Să nu confundăm confortul cu fericirea, să nu confundăm popularitatea cu împlinirea. Mă doare cum se depărtează lumea de Dumnezeu fiindcă Îl limitează la o confesiune şi la nişte tradiţii scrise de noi, în vreme ce El este mai aproape de sufletul nostru mai mult decât cel mai de încredere prieten, fiindcă, cu toate că ştie cele mai întunecate gânduri ale noastre, încă crede în noi, încă are planuri şi gânduri cu privire la viitorul nostru.
Nu-i aşa că-i un paradox? Dumnezeul care crede în noi că din viaţa noastră se mai poate naşte speranţa, este acelaşi cu Cel pe care cei fără speranţă nu Îl mai cred…
