Bătălia pentru sufletele noastre a fost câștigată în Ghetsimani. Acolo Hristos n-a luptat cu evreii cum spune istoria, nici cu romanii ci cu diavolul. Acolo a biruit. Firea nu voia să meargă la cruce. Duhul voia să facă voia Tatălui.
Dacă până la Ghetsimani am văzut un Isus care vindeca, predica având putere, dădea învățături cu o înțelepciune cerească, în grădina cu măslini vedem un altfel de Isus, trist, apăsat, diferit de ce știam până acum.
Hristos era om și Dumnezeu în același timp. În umanitatea Lui avea nevoie de ucenici lângă El. Să vegheze și să se roage cu El. În același timp, Dumnezeu fiind, vedea ceea ce Îl așteaptă, bătăi, piroane, durere și chin. Vina este a mea și a ta. Noi toți L-am trimis acolo.
Lupta era cruntă. Firea omenească și povara lumii Îl ruga pe Tatăl să depărteze paharul. Dar supunerea Lui față de voia lui Dumnezeu a biruit.
Dacă veghezi și te rogi, nu vei ajunge niciodată acolo unde harul lui Dumnezeu n-ar putea ține pasul. Formula biruinței nu constă în ascultatul de predici sau în studierea mesajelor creștine ci în veghere și rugăciune. Toate celelalte sunt lucruri necesare pentru o viață de biruință dar rugăciunea este cheia.
După ce s-a rugat și a biruit, Hristos redevine Cel pe care Îl știam, plin de pace, hotărât să meargă la cruce, să înfrunte moartea. Mai înainte însă să fie tronul, trebuia să bea paharul, mai înainte să fie lumina, trebuia să înfrunte întunericul.
A murit dar n-a rămas în mormânt. Piatra a fost dată deoparte nu ca să iasă Hristos ci ca să iasă necredința din om. Să vadă toți și să creadă.
De fapt, creștinismul nu-i despre moarte ci despre viață. Despre faptul că trebuie să mori ca să trăiești. Ca să ajungem la viață noi, trebuia să moară El. Moartea este o etapă în campionatul vieții. O etapă prin care treceam înfrânți dacă nu era El.
Hristos a înviat nu este o sintagmă ci purul adevăr. Te invit să-l trăiești.
