Mai vorbește Dumnezeu ca în timpurile biblice? Aș putea să-L întreb pe Dumnezeu cu privire la situaţia mea particulară?
Dacă, după cum spune El Însuși, „eram gata să răspund celor ce nu întrebau de Mine, eram gata să fiu găsit de cei ce nu Mă căutau. Am zis: «Iată-Mă, iată-Mă!» către un neam care nu chema Numele Meu“, cu atât mai mult le răspunde El celor care Îl caută. Cu alte cuvinte, răspunsul este hotărât afirmativ, din moment ce mărturisim și credem într-un Dumnezeu viu și lucrător.
Adevărata întrebare
Marea întrebare însă nu este dacă Dumnezeu vorbește sau nu vorbește. Acesta este domeniul Său exclusiv. Marea întrebare este: Vrei cu adevărat să auzi glasul Lui Dumnezeu? Dacă-L vei auzi, Îl vei asculta și urma? A dori cu adevărat să auzi glasul lui Dumnezeu nu este o formă de curiozitate sau de fantezie, ci o acceptare a faptului că „omul trăiește cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“. Nu este vorba despre o simplă atitudine faţă de revelaţia Sa, ci o decizie care include predarea propriei fiinţe și a planurilor personale în mâna Lui. Nu înseamnă să te aștepţi doar la un „da” sau la un „nu”, ci la orice răspuns.
Curăţia inimii cu care trebuie căutat cuvântul Domnului exclude tentativa de a-L face pe Dumnezeu complice la planul și intenţia noastră. Marea făgăduinţă a lui Dumnezeu este că inima curată nu numai că-L va auzi, dar Îl va și vedea pe Dumnezeu: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.“ Nu doar că Îl vor vedea faţă în faţă cândva, ci Îl vor vedea în mersul vieţii pe acest pământ, în experienţa proprie de viaţă.
„Vă înșelaţi singuri”
A dori cu adevărat să auzi cuvântul Domnului înseamnă profunda și curata dispoziţie nu numai de a auzi acest cuvânt și de a-l adopta. În cartea prorocului Ieremia întâlnim o astfel de situaţie: „Toate căpeteniile oştilor, Iohanan, fiul lui Careah, Iezania, fiul lui Hosea, şi tot poporul, de la cel mai mic până la cel mai mare, au înaintat şi au zis prorocului Ieremia: «Fie bine primită înaintea ta rugămintea noastră! Mijloceşte pentru noi la Domnul, Dumnezeul tău, pentru toţi cei ce au mai rămas, căci eram mulţi, dar am mai rămas numai un mic număr, cum bine vezi tu însuţi cu ochii tăi. Binevoiască Domnul, Dumnezeul tău, să ne arate drumul pe care trebuie să mergem şi să ne spună ce avem de făcut!»“ Părea o cerere sinceră, o hotărâre statornică de a împlini ceea ce Dumnezeu le va descoperi și, ca urmare, Ieremia se angajează să Îl caute pe Domnul și cuvântul Lui în această situaţie dramatică. După zece zile de consacrare, Ieremia vine înaintea întregului popor și a conducătorilor și proclamă cuvântul Domnului, iar reacţia negativă a poporului arată că oamenii aveau de fapt un plan și cereau descoperirea cuvântului Domnului ca pe o confirmare a acestui plan.
Ce face, de fapt, omul care practică acest fel de relaţie cu revelaţia? Ieremia le atrage atenţia oamenilor cu planuri ascunse: „Căci vă înşelaţi singuri, dacă m-aţi trimis la Domnul, Dumnezeul vostru, zicând: «Mijloceşte pentru noi la Domnul, Dumnezeul nostru, fă-ne cunoscut tot ce va spune Domnul, Dumnezeul nostru, şi vom face!» Eu v-am spus astăzi; dar voi n-ascultaţi glasul Domnului, Dumnezeului vostru, nici tot ce m-a însărcinat El să vă spun.“ Concluzia și atitudinea celor care au spus că vor să audă cuvintele Domnului, dar care aveau de fapt propriul plan, este tragică: „Când a isprăvit Ieremia de spus întregului popor toate cuvintele Domnului, Dumnezeului lor, toate cuvintele pe care-l însărcinase Domnul Dumnezeul lor să le spună, Azaria, fiul lui Hosea, Iohanan, fiul lui Careah, şi toţi oamenii aceia îngâmfaţi au zis lui Ieremia: «Minţi! Nu Domnul, Dumnezeul nostru, te-a însărcinat să ne spui: ‘Nu vă duceţi în Egipt ca să locuiţi acolo pentru o vreme!’»“
Factorul agravant
În fiecare caz de împotrivire sau de negare a cuvântului revelat, un anume element agravează situaţia, în cazul de faţă, prejudecata. Ei au respins descoperirea cuvântului din cauza suspiciunilor pe care le aveau: „Ci Baruc, fiul lui Neriia, te aţâţă împotriva noastră, ca să ne dai în mâna haldeilor să ne omoare sau să ne ducă robi la Babilon!“ Este cazul să ne întrebăm lucid: E ceva în viaţa noastră care riscă să compromită puterea și autoritatea cuvântului descoperit al lui Dumnezeu? Domnul nu va avea nicio problemă să ne vorbească pe înţeles, dar noi ne vom lovi totdeauna de propriul spirit de împotrivire și de respingere a Cuvântului Său și de tendinţa aproape irezistibilă de a opune descoperirii lui Dumnezeu planul pe care ni l-am creat noi.
Bogatul din pilda lui Iisus îi cere lui Avraam să trimită pe cineva dintre cei morţi la fraţii lui, pentru ca ei să fie avertizaţi și să se pocăiască. Avraam refuză, afirmând supremaţia Scripturilor în materie de credinţă: „Avraam a răspuns: «Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei.»“ Omul insistă pentru o revelaţie specială pe care el o consideră superioară Scripturilor, dar Avraam refuză să cedeze unui fals: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.“
Ieșirea din labirint
Cum va vorbi Dumnezeu unei nesfârșite varietăţi de oameni și de situaţii? Răspunsul este simplu: „Dumnezeu vorbeşte însă, când într-un fel, când într-altul.“ Problema constă în faptul că „omul nu ia seama“. Întotdeauna, fără excepţie, Dumnezeu va comunica astfel încât mesajul Lui să fie bine înţeles. Uneori va vorbi din mijlocul furtunii, alteori prin vise sau vedenii, va vorbi ca un susur blând (cum i-a vorbit lui Ilie), va vorbi direct sau prin soli, printr-o predică sau în inimă și în minte.
Mi s-a întâmplat în gara din Bistriţa, unde așteptam trenul de București citind și scriind. La un moment dat, mi-am dat seama că în mintea mea stăruia un gând, ca un nor mic și singuratic pe cer: „Mergi pe peronul al treilea al gării“, gară care era în lucrări de reamenajare. Am trecut peste șase linii ferate cu două valize de cărţi, am mers acolo unde am fost îndemnat și am stat pe colţul unei bucăţi de beton până când, spre seară, o elevă, exact în faţa mea, a pășit ca în gol și a căzut de pe scara vagonului încă în mișcare. Am prins-o fulgerător, înainte să o prindă roţile trenului, care continua să intre ușor în gară. Din locul unde a căzut ea, vagonul a mai mers unsprezece metri. Am ajutat-o încet să se ridice de jos. Era buimăcită, cu genunchii însângeraţi, cu ochelarii groși săriţi de pe ochi și cu lucrurile pe care le-a avut în braţe împrăștiate peste tot. Repeta mereu: „Am crezut că a oprit…, am crezut că a oprit…“ Colegele au venit degrabă în jurul ei și au început să o scuture de praf, să îi aranjeze părul și hainele. I-am spus că Dumnezeu o iubește și mi-am luat la revedere de la grupul lor, în timp ce fetele coborau spre pasajul subteran. Trenul a plecat și gara era din nou pustie, dar așa de diferită pentru mine: „Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!“ Trăgând cele două valize peste linii, m-am întors lângă clădirea gării și am înţeles că gândul din mintea mea venise de la Cel ce zice: „Izbăveşte pe cei târâţi la moarte şi scapă pe cei ce sunt aproape să fie înjunghiaţi.“
Este adevărat că nu întotdeauna poţi spune cu certitudine că glasul conștiinţei sau un anume gând sau îndemn este glasul lui Dumnezeu, dar, așa cum ne-a învăţat Domnul că vom cunoaște după roade, atunci când vezi roadele glasului conștiinţei tale înţelegi limpede originea respectivului glas.
„Vorbește, Doamne!“
Acestea sunt celebrele cuvinte, inspirate de preotul Eli, spuse de copilul profet Samuel atunci când Domnul i-a vorbit. Sunt cel puţin două lecţii mari care se desprind din acest atât de semnificativ episod.
Prima mare lecţie este că Domnul i Se poate descoperi cuiva indiferent de nivelul lui de cunoaștere și de recunoaștere a Cuvântului Său. Samuel primește mesajul, dar nu Îl cunoaște pe Cel care este Autorul acestui mesaj. Orbul este vindecat, dar nu Îl cunoaște pe Cel care l-a vindecat: „Iisus a auzit că l-au dat afară; şi, când l-a găsit, i-a zis: «Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?» El a răspuns: «Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?»“ Aici găsim o mare încurajare: nu trebuie să ajungem la un anumit nivel de înţelegere sau iniţiere ca să putem auzi glasul Domnului. El i Se va descoperi fiecăruia, acolo unde se află și în condiţia în care se găsește dacă își dorește și crede cu adevărat acest lucru. Așa se explică ceea ce Domnul spune prin Maleahi: „Căci de la răsăritul soarelui până la asfinţit, Numele Meu este mare între neamuri şi pretutindeni se arde tămâie în cinstea Numelui Meu şi se aduc daruri de mâncare curate; căci mare este Numele Meu între neamuri, zice Domnul oştirilor.“Așa se face că „Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu.“
A doua mare lecţie este aceea că e posibil ca sfatul de a asculta vocea lui Dumnezeu să vină de la cineva care nu trăiește cuvântul pe care-l prezintă, cum era cazul lui Eli. Necredincioșia învăţătorului nu va face cu niciun chip Cuvântul în sine mai puţin adevărat: „Atunci Iisus, pe când cuvânta gloatelor şi ucenicilor Săi, a zis: «Cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac.”
Mărturie concertată
Printr-un singur punct pot trece o infinitate de drepte în diferite direcţii. De aceea, mărturia despre natura revelaţiei și a mesajului trebuie luată din mai multe surse: „Planurile nu izbutesc când lipseşte o adunare care să chibzuiască, dar izbutesc când sunt mulţi sfetnici.” Alături de Biblie avem mărturia naturii, a experienţei personale, a istoriei, sfatul celor onești și cu experienţă în domeniu și, nu în ultimul rând, avem conștiinţa noastră. Totuși discernerea glasului și a voii lui Dumnezeu în domeniul spiritual ar fi de neconceput fără mărturia Duhului Sfânt: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte.“
A încredinţa identificarea glasului lui Dumnezeu unui singur mijloc este mai mult decât riscant. Simpla deschidere a Bibliei, tragerea unui bileţel sau sfătuirea cu o persoană aflată sub influenţa ta sau sub influenţa emoţiei ignoră bogăţia de multe alte mijloace pe care le-a lăsat Dumnezeu spre confirmarea sau infirmarea descoperirii. Aceasta înseamnă nu a-L consulta pe Domnul, ci a-I trasa un drum Celui Atotputernic și a încerca să-L constrângem să ne răspundă pe calea stabilită de noi. Și mai primejdios este când cineva are pretenţia și infatuarea unei revelaţii nemijlocite și independente de toţi ceilalţi oameni ai lui Dumnezeu și de toate mijloacele de recunoaștere pe care le-a pus El la dispoziţia noastră. Poate a scăpat observaţiei faptul că destinatarul revelaţiei divine nu este la singular, ci la plural: „Nu, Domnul, Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.“
Gimnastică la bară
Condiţia capitală și eliminatorie a gimnasticii la bară nu este conţinutul exerciţiului, ci echilibrul. Cel mai sofisticat spectacol poate degenera în ridicol dacă gimnasta își pierde echilibrul. Trăim aceeași experienţă în ceea ce privește recunoașterea glasului lui Dumnezeu. Cele mai bune intenţii și cele mai alese planuri se grăbesc spre eșec dacă nu este păstrat echilibrul între diversele posibilităţi.
De-a lungul timpului, lucrul cel mai greu pentru mine nu a fost identificarea voii lui Dumnezeu într-o anumită situaţie, ci a fost găsirea acelei stări de echilibru, de neînclinare într-o parte sau în alta, ci doar spre Dumnezeu, starea în care să pot auzi și vedea limpede și liber glasul Lui. Îmi place să observ frunza de plop atunci când vântul s-a liniștit complet. Cu și pentru această stare am de luptat în rugăciune. Fiecare pas și act al vieţii constituie un fel de intersecţie complicată: „Multe căi i se par bune omului, dar la urmă duc la moarte.“
Nu trăiesc experienţa păcii sufletești până nu găsesc acea stare de eliberare de orice înclinaţie spre pozitiv sau negativ și până nu îmi fixez privirile inimii nu asupra perspectivei, ci asupra Celui care deţine adevărul despre acea perspectivă. Aceasta este adevărata luptă pe care trebuie s-o purtăm atunci când cerem și ne rugăm pentru descoperirea voinţei lui Dumnezeu, și voinţa Lui este ca noi să fim binecuvântaţi și să fim o binecuvântare. Acesta este criteriul voinţei lui Dumnezeu, și în faţa acestui criteriu trebuie să venim cu inima neîmpărţită, după cum ne îndeamnă Iacov: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită!“Prezenţa sau acţiunea prejudecăţii sau a mentalităţii învechite și nerealiste, după „chipul veacului acestuia“, inima împărţită între voinţa omului și voinţa lui Dumnezeu, acestea și altele alături de ele vor compromite revelaţia Duhului și puterea evidenţelor. Este o uriașă diferenţă între a vedea lucrurile printr-o „maramă“ obscură sau într-o oglindă oxidată ori a le vedea „cu faţa descoperită“. Este același fel de diferenţă ca în căutarea voii lui Dumnezeu „de silă“, „de ochii lumii“, sau „din toată inima“.
Poate am o anumită dorinţă personală. Pot să vin cu ea înaintea Domnului? Absolut. Dumnezeu iubește iniţiativa sfinţită și binecuvântată în viaţă și o încurajează: „Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima.“ De unde știu că ceea ce îmi doresc eu este bine sau nu? Tocmai din faptul că Domnul îţi este desfătarea, adică plăcerea și bucuria vieţii tale, tot ce vei face și vei dori să faci va fi în acord cu voinţa Sa. Această stare de lucruri va curăţi cugetul de „faptele moarte“ și îl va încuraja spre „faptele neprihănite ale sfinţilor“. Aceasta este armonia muzicii înălţătoare și vindecătoare între cum privim pe Domnul și ce ne dorește inima. Aceasta este echivalentul îndemnului: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus.“ De aceea Pavel insistă pentru „înnoirea minţii“ prin procesul de admirare a „chipului Său“.
Ignorare
Există vreo situaţie în care suntem înclinaţi să nu căutăm și să nu ţinem seama de voia lui Dumnezeu? Da, atunci când știm că ceea ce dorim sau intenţionăm să facem este în conflict cu voinţa expresă a lui Dumnezeu. Moise nu Îl consultă pe Domnul în faţa stâncii, pentru că este grăbit, neînduplecat și prea hotărât să lovească. Purtarea lui se numește, în termenii lui Dumnezeu, „n-aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi“.
Din poziţia lor de conducători, exemplul lui Moise și al lui Aaron de a acţiona „înaintea copiilor lui Israel“ fără să consulte voia lui Dumnezeu este așa de grav, încât Domnul spune: „Nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-o dau.“Viaţa lui David este asociată aproape în totul cu marea și frumoasa lui grijă de a-L întreba pe Domnul. Spun „aproape în totul“ pentru că această grijă lipsește din episodul cu Batșeba și această lipsă este, de fapt, singura explicaţie pentru acea tristă pagină din viaţa împăratului. Așadar cineva poate lua hotărâri fără Dumnezeu? Da, poate, dar va fi vai de el: „Vai – zice Domnul – de copiii răzvrătiţi, care iau hotărâri fără Mine, fac legăminte care nu vin din Duhul Meu şi îngrămădesc astfel păcat peste păcat!“ Și tocmai ca să fie evitat acel „vai“ dorește Dumnezeu să ne descopere voia Lui. Care este semnul după care pot să merg înainte cu gândul sau planul meu ori trebuie să mă opresc? Este pacea sau lipsa ei, fiindcă „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii [confuziei, conform KJV], ci al păcii… “Cunoașterea voii lui Dumnezeu „nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu, care are milă“. Ea se întemeiază nu pe abilitate, nici pe statutul cuiva, ci pe făgăduinţa cea bună a Dumnezeului nostru: „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: «Iată drumul, mergeţi pe el!», când veţi voi să vă mai abateţi la dreapta sau la stânga.“
