Am avut recent o discuție tare interesantă cu o persoană „nepocăită în acte” despre modestie și mândrie, discuție foarte plăcută de altfel care m-a pus pe gânduri, unele din ele le voi exprima acum.
Mai este modestia compatibilă cu creștinismul? Asta a fost întrebarea care s-a ridicat la un moment dat și care mă frământă încă. Dacă analizăm ce înseamnă a fi creștin în România, în conceptul general înseamnă să fii membru al unei biserici creștine, care dintre ele… greu de spus că oricum una e mai tare ca alta (din smerenie poate).
Am ascultat recent materiale cu doi oameni foarte captivanți, oameni de știință, e vorba despre inventatorul Justin Capră și și profesoul Dumitru Dulcan și printre altele m-a uimit simplitatea și modestia în ce privește vorbirea despre Dumnezeu. Ultimul din ei declara că omul va fi cunoscut pe deplin când îl vom crea noi, câtă vreme e creat de Altcineva trebuie să admitem că îl vom cunoaște doar din afară. Ambii și mulți alții care au muncit mult să cunoască și să experimenteze, care „s-au jucat” cu materia, legile fizicii, teoremele, psihicul etc, ajung să vorbească plini de respect și reverență față de existența sau cunoașterea lui Dumnezeu
La polul opus parcă nu îi văd pe atei, ci pe unii creștini care afirmă fără cea mai mică îndoială și cu cea mai ciudată siguranță că ei îl cunosc și îl înțeleg pe Dumnezeu. Unii știu chiar și chestii pe care Dumnezeu nu le-a spus, iar altora le este accesibil chiar și ce Dumnezeu a decis să țină ascuns (a se vedea prezicătorii de sfârșituri de lume). Celor mai mulți însă le vine foarte ușor și la îndemână să povestească despre Dumnezeu ca și cum ar fi „prieteni din copilărie”.
Revenind la discuția cu acea persoană, ea remarcase tocmai mândria creștină în toate formale sale. Mândria cunoașterii, mândria apartenenței, mândria deținerii adevărului, mândria smereniei, mândria formei, mândria diferenței și mândria finalului. Este adevărat că mândria are multe forme și avem probleme cu ea chiar și cei ce am decis să ne dezbrăcăm de ea. Ne trezim învăluiți în pânze fine și delicate, în forme nevinovate, evlavioase și religioase el mândriei.
Oare nu este unul din aspectele care țin departe oamenii de evanghelie? E drept, nu se pot dezvinovăți, zicem noi cu mândria omului ce și-a făcut datoria, dar oare dacă am intenționa să-L arătăm pe Dumnezeu real, fără înfloriturile noastre cum am proceda?
Este așa ușor și așa de firesc să fim mândri, este oarecum „dreptul nostru” la superioritate. Ne simțim mândri de mila de care am avut parte și pentru că am beneficiat primii de mila lui Dumnezeu credem că avem dreptul de a ne simți superiori față de cei ce vin mai pe urmă. Credem că suntem superiori că avem „20 de ani pe cale”. Credem că suntem superiori pentru că avem o anumită religie. Credem că suntem superiori că respectăm anumite legi, dar uităm că singura diferență între noi și alții, care încă nu au devenit copii lui Dumnezeu este doar mila Mântuitorului.
Știți… mândria rănește și îndepărtează pe oameni. Dacă îi chemăm la Hristos cu mândrie, oricare formă a ei, de fapt transmitem opusul. Cu buzele îi chemăm dar restul mesajului, verbal, nonverbal, paraverbal ce mesaj transmite?
Ne rugăm pentru cei ce ne cer ajutorul în diferite păcate dar nu ne putem stăpâni rânjetul de satisfacție că au picat înaintea noastră. Nu ne putem reprima zâmbetul lăuntric și nu ne putem limita așteptarea de a spune repede altora despre asta.
Mândria poate infecta viața creștinului precum o ciupercă de piele poate cuprinde trupul. Nu afectează vizibil mult sau deloc nu afectează fizic, dar în momente de efort îl face să miroase neplăcut. La fel și mândria, invizibilă poate rămâne multă vreme dar în momente de intensitate spirituală poate emana mirosuri respingătoare.
Dragii mei, să cerem Duhului Sfânt călăuzire și descoperire să ne vedem mândria, după care să cerem putere să luptăm. E o bătălie „pe viață” în sensul că va dura toată viața cu noi și noi forme și strategii, doar cel ce e preocupat să se smerească cu adevărat poate primi putere și ieși învingător iar biruința sa va fi savurată tot în modestie și fără mândrie. Doamne, ai milă de mine păcătosul!
