În Evanghelia după Matei, Isus rostește în două rânduri acest verdict, la finalul a două dintre pildele sale. Una este „Pilda nunții fiului de împărat” (cap.22:14), iar cealaltă este „Pilda lucrătorilor viei” (20:16).
În contextul oricărei discuții despre chemare și alegere, este important să vedem ce a spus însuși Mântuitorul pe această temă. În fiecare din cele două pilde, Dumnezeu ne este prezentat în planul superior, El deține rolul principal. El este împăratul, respectiv gospodarul care deține o vie.
Așa cum îl știm, Dumnezeu caută să stabilească o relație cu omul. Nu dorește să fie singur, așa că invită omul atât la muncă cât și la sărbătoare.
Dacă are un motiv de sărbătoare, o nuntă în familie, folosește ocazia pentru a trimite cât mai multe invitații. Dacă are ceva de lucru, invită oameni pe care îi va plăti corect.
Totuși, fiecare dintre aceste pilde se termină cu remarca tristă: „Mulți chemați, puțini aleși.” Și aceasta este doar una dintre afirmațiile care subliniază un adevăr de necontestat și anume că mulți oameni, deși chemați, nu se vor bucura la nesfârșit (unii chiar deloc) de părtășia cu Dumnezeu.
Pentru cei care nu citesc Biblia dar se cred creștini, explicația, scoasă direct din mintea lor, tinde să-l acuze pe Dumnezeu de favoritism, caracter capricios, ciudățenii. Așa se ajunge la dogme ciudate care nu pot fi explicate și paradoxul rămâne nerezolvat.
Cu siguranță că la un moment dat te-ai întrebat și ai dorit să știi dacă ai o chemare, o alegere de la Dumnezeu.
Evident că ai o chemare, fiecare om are una. Ești o ființă căreia Dumnezeu i-a acordat atenție. Psalmistul spune că omul (nu doar el ci și eu și tu) are o carte la Dumnezeu (Ps.139:16).
Aceea este cartea destinului tău. Acolo sunt cuprinse detalii despre tine și evenimente viitoare în care vei fi invitat să participi. Toate posibilitățile și toate limitele tale. Potențialul.
Dar, așa cum știi, mulți oameni nu-și ating potențialul. Aici mă gândesc la o strofă a lui Eminescu:
„Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.”
Este prima strofă din poezia „Criticilor mei”. Sau, dacă preferi, citește „Dintre sute de catarge”. Ideea este aceeași și sentimentul dominant este tristețea. Poetul doar constată, nu ne spune de ce este așa, pentru că se pare că nici el nu știe.
Pentru răspunsuri, ne întoarcem la Biblie. Dacă vrem să localizăm eșecul trebuie să urmărim cu atenție acțiunea.
Cine a greșit? Unde?
Ambele pasaje dau același verdict: nu Dumnezeu, ci omul a greșit.
Fie a disprețuit invitația, pentru că avea altceva de făcut, fie a venit îmbrăcat într-un mod necorespunzător (ofensa e la fel de mare), fie a vrut să-l învețe El pe Dumnezeu regulile jocului.
Acesta din urmă este expresia cea mai penibilă a eșecului, un om care a trudit, și-a făcut datoria, iar la final comentariul său îl descalifică.
Revenind la noi, da, ai o chemare. Invitațiile lui Dumnezeu nu sunt limitate. El ne vrea pe toți, și la muncă și la sărbătoare.
Dar și omului îi revine ceva de făcut. Se cere perseverență, căutare, credință, răbdare. Cine a zis că este simplu?
