Eşti un păcătos. Nu eşti vinovat de aceasta. Mă pot naşte urât sau nefericit, sau cu un coeficient al inteligenţei scăzut. Acest lucru poate fi o povară grea pentru mine, şi trebuie să-i fac faţă, deşi n-am nici o vină de starea aceasta a mea.
Eu m-am născut păcătos.
Părinţii mei şi toţi strămoşii mei au fost păcătoşi. N-a fost alegerea mea. Cuvântul grecesc pentru păcat înseamnă a “greşi ţinta”. Cu toţii am căzut din slavă, care ar fi fost a noastră, din cauza stării noastre păcătoase. Dar aceasta nu este vina mea.
Păcatul este un fapt al vieţii. El se datorează unor întâmplări vechi la care tu n-ai luat personal parte. Este o tragedie în care noi toţi suntem implicaţi şi care este prea adâncă pentru ca s-o studiem amănunţit aici. Este o tragedie care produce multe dureri şi boli fatale.
Numai că noi, bolnavi fiind, nu ridicăm din umeri spunând: “nu am creat eu virusul “, ci ne luptăm cu el. O boală ne poate face să-nţelegem viaţa mai bine. Păcatul face să fim una cu toţi ceilalţi păcătoşi. Prinşi toţi în aceeaşi tragedie n-ar trebui să ne judecăm unii pe alţii.
Dostoievski ne spune povestea unui înger care nu avea pace în cer din cauza chinurilor prin care treceau locuitorii iadului. De fiecare dată cobora la ei şi-i ruga să-şi aducă aminte cel puţin de o faptă bună, pentru ca apoi el să pledeze pentru ei înaintea lui Dumnezeu şi să obţină iertarea lor. Dar aceştia nu făceau nici o faptă bună.
Într-un târziu, o doamnă şi-a amintit: ”Eu am dat unui cerşetor o coajă de ceapă. Aceasta nu e faptă bună?”
“Bineînţeles că este”, a spus îngerul. A fugit la arhivele cerului şi a găsit acolo coaja de ceapă. A adus-o femeii în iad, spunându-i: “Ţine-te bine de ea. Eu mă voi ţine de celălalt capăt şi vom zbura în sus. Aşa vei ajunge în Cer “. Zis şi făcut. Coaja de ceapă a ţinut bine şi nu s-a rupt de greutatea femeii.
Când au văzut ceilalţi din iad lucrul acesta, s-a ţinut şi ei de fusta femeii, de mâinile şi picioarele ei. Alţii se ţineau de picioarele celor ce se ţineau de femeie. O mulţime de oameni atârna de poala ei, iar coaja de ceapă rezista fără să se rupă. Toţi zburau spre Cer.
Dar, când femeia s-a uitat în jos şi a văzut atât de mulţi oameni zburând împreună cu ea, a început să se teamă că se va rupe coaja de ceapă şi ea va cădea. Aşa că i-a împins pe ceilalţi cu coatele spunându-le:” Voi rămâneţi acolo în iad, păcătoşilor, că voi n-aţi făcut nici un bine”.
În acea clipă coaja de ceapă s-a rupt şi ea a căzut din nou în iad. Ea, păcătoasa, a judecat pe alţii. Acesta a fost sfârşitul tuturor speranţelor ei. Pentru că toţi suntem păcătoşi, trebuie să ne iubim unul pe altul, nu să ne judecăm. Nu mai căuta cauza păcatului tău înnăscut! O găseşti în istoria despre Adam şi Eva. Acceptă faptul că eşti un păcătos. Eliberează-te de cea mai gravă boală a lumii: păcatul!
