Ochii afectați de păcatul egoismului vor vedea în permanență nevoi pentru sine și mai mult decât atât, vor vedea că ceilalți fie au suficient, prea mult sau că nu ar merita să aibă mai mult. E o boală de ochi care are nevoie de vindecare.
Pot da multe exemple din viața mea și din viața celor cu care ma interacționat, cum vederea ne este alterată când e vorba de a renunța la ce ne pare drept să deținem, datorită opticii noastre. Înțelegem așa de greu conceptul „mai ferice este să dai decât să primești” și dacă îl înțelegem, rar trecem de „coaja” sa.
Mintea crează identitatea și mai apoi o apără, că de ea depinde existența sa, a gândirii. Gândirea construiește un sine pe care caută să îl facă valoros și mai ales să îl țină în viață. Acest sine e o iluzie, e creat din lucruri vremelnice și care pot fi furate, pot rugini sau le mănâncă molia. Ea, gândirea, se teme că sinele creat poate muri (și trebuie să moară) dacă nu are elemente de susținere. Cu alte cuvinte, mintea nu va da ceva fără a primi altceva care să alimenteze identitatea creată, sinele creat de ea.
De aceea Scriptura spune că până și faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită față de ce înseamnă binele. Pentru că până și cei ce decid să facă bine pot fi conduși de „izvodirile minții” care e „nespus de rea și înșelătoare”. Meditez uneori la binele pe care îl fac, în încercarea de a îl evalua și recunosc rușinat că nu găsesc fapt bune pe care să pot declara 100% ca sunt total dezinteresate, doar din iubirea de semeni sau iubirea de Dumnezeu făcute. Sau, chiar dacă așa am intenționat, mintea își caută și obține repede avantajele de rigoare, „chestii necesare vieții ei”. Acum înțeleg mai bine ca niciodată de ce Scriptura ne recomandă să nu ne lăudăm cu faptele noastre, să nu știe stânga ce face dreapta. Lauda noastră ar fi nedreaptă.
Trăim în epoca în care orice bine trebuie pozat, filmat, dat pe net. Sinele construit de minte are nevoie de asta ca de aer. Asta îi asigură vizibilitate, semnificație, apreciere, compătimire etc. Din cauza asta ajungem să numim „slujirea lui Dumnezeu” ceva ce se face pe bani. Din cauza asta formulăm: „te ajut eu” cuiva care are o cerere, deși știm că va plăti. Din cauza asta numim „lucrare” faptul că suntem angajați la o fundație sau asociație unde lucrăm cu persoane din categorii speciale. Gândirea, în scopul ei de a ține în viață și crește sinele creat.
Sunt tentat să cred că bine 100% nu putem face în trupul acesta de carne. Apostolul Pavel avea mare dreptate când spunea ceea ce toți cunoaștem: „Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” . Dar dincolo de constatarea asta ochii mei pot vedea nevoia altora? Cât? În ce culori?
Cunoașteți fiecare din voi în dreptul vostru cum și eu cunosc în dreprtul meu izvodirile minții dumneavoastră și „drifturile” pe care le face când trebuie să facă bine. Cunoașteți iritarea sau bătălia mentală când e vorba de a lăsa moneda la căruciorul de cumpărături unui copil care cerșește, asta e o micuță zonă de test dar care vă poate spune multe despre ce tumbe poate face mintea. Cunoașteți și „războiul” minții când se face colectă pentru ceva prin biserică, sau când apare în profilul de facebook cerere de donații pentru ceva (da dăm share și împăcăm mintea). Cunoașteți desigur și zbaterea pe care o aveți când vă abordează un cerșetor pișat pe el, când vine o mamă neîngrijită cu 3 – 5 -7 țânci după ea să ceară de mâncare pentru ei, cunoașteți zbaterile iscate când vin celebrii oameni cu planșa pentru a colecta bani pentru cine știe ce copii.
Din toate acestea și altele, fiecare cunoaștem cât de exact analizăm când ni se cere ceva, când ar trebui să renunțăm la ceva ce „ni se cuvine” pentru că „am muncit” sau pentru că „am meritat”. Vedem clar cum mintea caută să apere cu îndârjire ce „are”. Ea construiește sinele pe a avea și e esențial ca dacă dă ceva să capete ceva mai bun. Asta scoate la iveală problema vederii iar: cum vezi?
Un lucru e clar, dacă ni se cere ceva, DOAR din lucrurile trecătoare ni se cere: bani, bunuri, mâncare, timp. Mintea care construiește doar aici și acum, doar pe acestea se poate baza în construirea identității, deci va renunța cu greu la ceva. Singura scăpare este să murim și să ne naștem din nou ȘI să trăim după regulile omului nou. Câtă vreme vom trăi în firea pământească nu vom iubi să facem binele, pentru că mintea e atașată de ce simte și vede, nu de ce e cu adevărat real și veșnic. Ea funcționează doar pe baza a ce primește ca date certe (văz, auz, pipăit), doar o minte nouă poate gândi măcar altfel și mai apoi acționa. (dacă nu voi vedea eu… dacă nu voi pune eu degetul…. e scuza pentru a nu da. Că nu ne vom duce să vedem nici nu vom pipăi dar căutăm scuze)
Oare „am ochi pentru ceilalți”? Pot vedea nevoia, durerea, necesitatea? Dar și mai fin, pot vedea nevoia acolo unde este și fără ca cineva să îmi spună despre ea? Pot vedea că sora/fratele sunt în nevoie fără ca ei să arate asta? Pot vedea durerea lăuntrică dincolo de poezie, cântare, rugăciune? Pot vedea abuzul în anumite familii în care totul pare bine? Am ochi să văd nevoile de slujire?
Ăsta da teste de vedere! Mintea ar refuza controlul cu siguranță ????
