M-am uitat azi pe calendar și am văzut ce repede s-au dus încă două săptămâni din viață. Parcă nici n-au fost. Nici n-am apucat să fac mare lucru. Privești calendarul și vezi că timpul nu iartă, că mușcă sălbatic înfigând colții în tot ce apucă, alteori te uiți în jur și vezi aceleași apucături.
Există oameni care sunt la fel ca timpul. Se cred veșnici, puternici, mari și de neatins. Singura asemănare între timp și om este că trec. Azi ești în fotoliu stăpân pe telecomandă, mâine la capelă. Cei mai mulți nu realizează că o clipă, este distanța între fericire și durere, de data asta veșnică.
Toți pierdem lucruri în viață. Cel mai dureros e când pierzi oameni. Al doilea lucru dureros este când pierzi timp și realizezi. Îți dai seama că nu mai poți schimba ceva. Seneca spunea că îți petreci cea mai mare parte a vieții făcând ce nu trebuie iar o bună parte a ei nefăcând nimic. Ce rămâne mai dăm și lui Dumnezeu.
Imperiile de-a lungul istoriei au fost măcinate și ele de timp. Ce este azi prezent, mâine e trecut. Totul se duce. Singurul timp valorificat este cel împărtășit cu Dumnezeu și cu cei de lângă tine. A trecut jumătate de lună din noul an și-mi dau seama că am făcut puțin. Adică mult pentru mine și puțin pentru alții.
Biserica a ajuns și ea să fie sclava timpului nevalorificat. Pe mulți plictisește. Ea care ar trebui să fie trambulina spre veșnicie, ar trebui să bată măr timpul. Dar nu, mulți dorm undeva între prezent și veșnicie cu ochii la ceas. De parcă în secundele în care nu ești la biserică ai ceva mai important de făcut.
Timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple în același timp, așa spunea Einstein. Deci Îi putem da lui Dumnezeu ce e al Lui fără teamă. Va exista mereu prea mult timp pentru ce e al nostru.
Timpul este un dar care trebuie valorificat azi, mâine ar putea fi târziu.
