După 15 ani venea acasă… Plecase din orășelul prăfuit în care toată lumea cunoștea pe toată lumea, în orașul mare, în care nimeni nu cunoștea pe nimeni. Învățase carte, muncise pe brânci, scrisese la rândul lui cărți, devenise celebru și toate ziarele vorbeau despre el.
Acum se întorcea în urbea adormită să vadă cine a mai murit și cine trăiește. În loc de o primire triumfală cu fanfară și primar, în gară, pe peron, doar un câine toropit de căldură. ”Câtă nerecunoștință”, se gândi.
În costumul nou îi era prea cald, dar nici nu dădea jos haina pentru că prea mulți bani dăduse pe ea. Îl recunoscu cu greu pe bătrânul împiegat. Îl privi în ochi și se gândea cât de emoționat și stupefiat va fi bătrânul atunci când îl va recunoaște.
Cu ochii în soare, ștergându-și fruntea brobonită de sudoare cu o batistă mototolită, printre dinții galbeni de tutun, împiegatul îi spuse: ”Bună, Victore. Pleci undeva?”
