Jaques Deval spunea că facem totul pentru a câștiga o inimă și prea puțin pentru a o păstra. Din păcate, un mare adevăr. Prea multă poezie și prea puțină proză.
Povestea poate începe cu un zâmbet, apoi un trandafir, flori, întâlniri, bucurii, străduințe, eșecuri, împăcări, un inel de logodnă, căsătorie și după câțiva ani, un punct la toată proza. Nu mai ești entuziast, ci obișnuit cu tot ce se întâmplă. Parcă ți se cuvine.
Ea se simte dezamăgită. La început speră că e o întâmplare neatenția ta. Trece peste. Dar ciclul repetitiv al faptelor tale sapă adânc acolo unde la început a fost bucurie. Acum este îndoială. Se luptă cu ea. Lacrimi și împietrire ca mod de autoapărare.
Tu, apoi, ești dezamăgit că nu o vezi zâmbind. Ea, că nu ai fost ce-ai fost la început. Totul parcă se schimbă. Căsătoria nu este ce sperai să fie pentru că tu n-ai fost ce ai promis. Ea este o reacție la ceea ce ești. Pare ciudat, dar e adevărat. Să iubești nu e ușor. Dragostea e mai mult decât o glumă spusă la care ea a zâmbit, sau un cadou frumos ori o floare.
Cel mai mare test al iubirii este rezistența la uzura zilnică. Și nu e 14 februarie, în mod cert nu. Iubirea nu trăiește în poezii ci poeziile sunt un mod de exprimare al ei. Proză înseamnă fapte asociate lucrurilor spuse frumos.
Să iubești, uneori înseamnă să suferi. Pentru orice lucru frumos trebuie să plătești un preț. Acesta e mersul vieții. Gratuit oferă doar Hristos, asta după ce a plătit Însuși El.
Ca să păstrezi o inimă, e nevoie de putere spirituală, rugăciune, caracter, fidelitate, atenție, disponibilitate, bunăvoință, renunțare, voință, poate și fler. Până la urmă e nevoie să nu fii singur în toată lupta asta. E necesar ca Dumnezeu să fie cu tine.
Există două tipuri de bărbați. Unii care vin cu o floare la ea și unii care, pentru ea, sunt ca o floare. Ca să înflorești în inima ei și să fii fericit, nu trebuie să pui punct niciodată.
Pune la proza vieții tale trei puncte…
