„Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui” (Matei 13:19).
„Iar sămânţa căzută în pământul cel bun este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce roadă: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Matei 13:23).
„Cuvântul privitor la Împărăţie” este învăţătura Domnului Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu” (în Matei, „Împărăţia cerurilor”).
Domnul Isus tocmai citase cuvintele spuse de Dumnezeu prin profetul Isaia: „Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea” (Isaia 6:9) şi le aplică iudeilor din satele şi oraşele în care, timp de trei ani, a dat învăţătura despre Împărăţia lui Dumnezeu: „Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec. Dar ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud” (Matei 13:14-16. Sublinierile noastre, I.Ţ.).
Învăţătura Domnului Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu avea ca scop principal ca oamenii să decidă să iasă din împărăţia celui rău şi să intre în această Împărăţie. Aşa-i explică Domnul Isus lui Pavel: „ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu” (Faptele ap.26:18).
După ce Domnul Isus ne dă învăţătura despre Împărăţia lui Dumnezeu, totul depinde de înţelegerea noastră.
Să ne gândim la aceste cuvinte ale Domnului Isus: „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-un câmp. Omul care o găseşte o ascunde şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără câmpul acela” (Matei 13:44). De ce nu facem noi aşa ceva? Simplu, fiindcă nu înţelegem cât de imensă este comoara aceasta şi ce mare lucru este să intrăm în posesia ei!
Merită să facem un efort şi să căutăm să înţelegem ce este Împărăţia lui Dumnezeu, sau Împărăţia cerurilor.
După circa 15 ani de studii despre Împărăţia lui Dumnezeu în învăţătura Domnului Isus, am ajuns să văd că El ne dă trei chei pentru a o înţelege; putem spune că El ne-a dat trei definiţii ale Împărăţiei şi doar când o înţelegem pe fiecare şi apoi vedem modul în care ele se completează, se întregesc, ajungem la o mai bună înţelegere.
În primul rând, după ce evanghelistul Matei ne spune că Isus predica Evanghelia Împărăţiei, el ne dă o mostră de asemenea predică, mostră pe care o găsim scrisă în Matei capitolele 5-7. Studiind cu atenţie această predică, această expunere detaliată a Împărăţiei, memorând-o şi meditând mult asupra ei şi apoi aplicând-o în propria noastră viaţă, ajugem să înţelegem esenţa ei.
Primul verset al acestei predici este, de fapt, o primă definiţie a Împărăţiei:
„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 5:3). Cei „săraci în duh” au în ei Împărăţia cerurilor, sau ei aparţin Împărăţiei cerurilor, sau ei locuiesc în această Împărăţie. Dar ce înseamnă „sărac în duh”?
Există alte câteva locuri în care Isus ne dă învăţături care elucidează această expresie. Primul este Matei 16:24:
„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”.
„Sinea omului” este elementul central al fiinţei lui. A te lepăda de tine însuţi înseamnă a te goli de tine însuţi, a te nega pe tine însuţi. Această înţelegere este întărită de expresia următoare: „Să-şi ia crucea”. Pe vremea aceea, un om condamnat la moarte prin răstignire era obligat să-şi ia crucea pe care urma să fie răstignit şi să o ducă până la locul de execuţie. Aşa dar, „a-ţi lua crucea” a devenit o expresie care însemna să accepţi să mori.
„Să Mă urmeze” însemna să intri în şcoala lui Isus, să devii ucenicul Lui, să te laşi învăţat şi modelat şi transformat prin învăţătura Lui. Un ucenic trebuia să se supună totalmente învăţătorului lui. Ucenicul îi spunea învăţătorului: „Domnul meu”, adică „stăpânul meu”.
Atitudinea aceasta de lepădare de sine, de golire de sine echivalentă cu o moarte, pentru a te lăsa totalmente modelat de învăţătorul tău, care a devenit Domnul şi Stăpânul tău, era atitudinea pe care Isus o numeşte „sărac în duh”.
Împărăţia lui Dumnezeu nu se poate instala în tine atâta timp cât tu eşti „bogat în sine”, plin de sine, cu dorinţa fundamentală de a te autodetermina, de a decide pentru tine însuţi, de a-ţi guverna singur viaţa.
Ca să înţelegem pe deplin această primă definiţie a Împărăţiei, trebuie să-i adăugăm, sau să o completăm cu cea mai mare poruncă.
La întrebarea unui expert în legea mozaică, „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Isus a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă” (Matei 22:36-38).
Nu este suficient să ne golim de noi înşine. Domnul Isus ne cere să ne umplem de Dumnezeu. Ne detronăm pe noi înşine, ca să-L întronăm pe Dumnezeu.
Împărăţia lui Dumnezeu este acolo unde Dumnezeu a devenit Domn, a devenit Împărat.
Putem să rescriem prima „fericire”, sau prima definiţie a Împărăţiei lui Dumnezeu, astfel:
Fericit este omul care s-a golit de sine şi, din dragoste, s-a umplut de Dumnezeu.
Cerul a coborât în omul acela. În felul acesta, Împărăţia lui Dumnezeu devine cerul coborât pe pământ, cerul coborât în om.
Aceasta este şi prima definiţie a fericirii.
