Vine primăvara. Pentru mulți este o ușurare, după o iarnă în care i-a chinuit reumatismul, facturile și șalele. Pe alții îi chinuie și primăvara pentru că debutează direct cu mărțișoarele și se cunoaște la portofel.
Nu știu de ce a devenit atât de greu să cumperi o floare sau o ciocolată. Sunt personaje care dăruiesc mai ușor la un străin. Îmi pare rău că sunt oameni pentru care familia nu înseamnă decât trei vorbe seara și o masă împreună.
Am auzit pe cineva care zicea că e normal să-ți duci părinții la azil că e la modă și așa se procedează “afară”. O gândire de păgân. În Europa e la modă pentru că Europa e la pământ spiritual. Un creștin niciodată nu poate gândi așa.
În vremurile din urmă dragostea celor mai mulți se răcește și asta se întamplă chiar acum cu oamenii. Ne cresc alții copiii iar copiii își trimit părinții în azile ca să nu se “împovăreze” cu îngrijirea lor.
Omului nu îi mai place responsabilitatea. Fuge cum poate de ea. Din cauza asta fuge și de Dumnezeu fără să își dea seama că fuge de singura șansă care o are la fericire.
Dar viața merge înainte, timpul trece și primăvara vine lăsând în urmă iarna și inimile de gheață. Acum, grătarele încep să sfârâie a inimi arse. Cele arse tot de om sunt. Timpul petrecut fără Dumnezeu îți micșorează inima ca focul. Arzi dar nu pentru ce trebuie.
E important ca inima creștinului să fie pe altarul lui Hristos. Sunt prea multe suflete pe grătare.
