A venit toamna, a nu știu câta toamnă în care ne uităm la vara ce a trecut cu regret și cu speranță. Regret că s-a dus și speranța în Dumnezeu că vom mai apuca vreuna.
Toamna, ce mare pictor impresionist! Așa spunea Gheorghe Iancovici. Toamna apleacă ramul iar toamnele pe oameni. Greutatea fiecărui anotimp care trece se cunoaște chiar dacă nu vrem să se cunoască.
În oamenii frumoși, e frumoasă și toamna. Cad frunzele și rămân roadele dacă sunt. Pentru unii însă toamna este ca o inflație de frunze, prea multe, mult prea multe că nu se mai cunosc roadele. Poate n-au.
Dumnezeu te udă, te sapă, are grijă și când vine toamna vrea să culeagă. El ne-a dat totul. Noi ce-I dăm? Smochini numai cu frunze, fără fruct? Sau al anului ultim, cel mai frumos surâs?
Toamna oamenii recoltează ce-au semănat. Dumnezeu de ce n-ar face asta?! Să-i dăm motiv lui Hristos sa zâmbească, lacrimi au curs prea multe până acum.
“Toamna este a doua primăvară, în care fiecare frunză este o floare” (Albert Camus). Da, Dumnezeu poate oferi a doua șansă. Se coc ceva roade dacă ne-o dă?
