Caravaggio ni-l arată pe Toma cu degetul murdar adânc împlântat în rana unui Hristos hotărât să nu lase loc de interpretări. Dar dacă priviţi atent pe Toma, acesta se uită pieziş pe lângă Mântuitor, lăsându-i pe alţii să privească urma lăsată de suliţă.
El ştie că Hristos e viu, Hristos ştie că o îndoială zdravănă e mai de preţ decât o credinţă pe jumătate şi astfel cei doi sunt aproximativ mulţumiţi. Toma cu ochii pierduţi în metoda carteziană, iar Hristos cu faţa prinsă în giulgiul din Torino ce pus sub microscoape ne-a dăruit chipul unui Crist grăsuliu ce seamănă cu deputaţii din Parlamentul României.
Lipsiţi de îndoieli sunt doar clienţii spitalelor psihiatrice… Acolo o să găsiţi certitudini beton ascunse după gratii, oameni ce s-au izolat pe-o oază ancorată într-o lume relativistă cu nisipuri mişcătoare.
Toma a rămas lângă Hristos când o mare parte din ucenici s-au transformat în iepuri fugăcioşi. A fost umplut cu Duhul Sfânt la Rusalii, dar a făcut o declaraţie uluitoare înainte de a fi botezat în Duhul Sfânt. Isus e Dumnezeu şi înainte şi după Rusalii.
A murit cu aceeaşi privire piezişă în India la Madras, străpuns de o lance ca cea folosită pe trupul lui Hristos. Cu aceleaşi degete murdare a încercat să-şi oprească sângele din rană, dar apoi şi-a adus aminte că doar sângele care curge poate fi sămânţă pentru biserică. Urmaşii lui în India s-au numit „tomiţi”, adică îndoielnici, adică nu tot ce zboară se mănâncă (avioanele sunt exemplu clar) şi nu orice hristos este Hristos.
Toma se mai numeşte şi Didimus adică geamăn. Nu ştim mare lucru despre celălalt. Ştim doar că fraţi cu Toma putem fi toţi care înţelegem că certitudinea este a fi convins 100% de lucruri absolut incerte. Isus e Dumnezeu şi e viu. Ce mai rămâne e sub semnul întrebării.
