Când eu personal am nevoie de speranță, doresc să vorbesc cu cineva pe care să îl cunosc, cineva care are experiență în îndurarea necazurilor și durerii. Nu vreau pe cineva care să-mi ofere platitudini lipsite de fond, precum, „Mai rezistă puțin,” sau „Doar încrede-te în Dumnezeu.” Sufletul meu plin de suferință nu poate fi mișcat sau atins de cuvinte ce izvorăsc dintr-o simplă simpatie umană.
Mai curând, aș dori foarte tare să vorbesc preț de jumătate de oră cu un credincios care mi-a trimis un e-mail despre cum a trebuit să își privească soția murind lent de boala Lou Gehrig. Pe când acest om mi-a descris adâncimile durerii lui, el mi-a spus, „Dumnezeu este bun. El mă susține să rezist până la capăt.”
Mi-ar plăcea cu toată inima să vorbesc cu acea creștină din Indonezia care suferă dureri în trup de ani de zile, îndurând operații una după alta. În ciuda încercărilor ei continue, ea îl laudă pe Dumnezeu și Îi dă glorie în toate lucrurile. Aici este cineva care are atât răbdare cât și experiență în suferința care produce nădejdea.
Credința și speranța mea sunt mult încurajate de prieteni pe care îi cunosc, care sunt veterani în războiul spiritual. Am fost martorul multor necazuri ale acestor prieteni credincioși și cunosc suferințele prin care trec, întristările și durerea. Când îi întreb „Ce mai faci?” Cunosc răspunsul dinainte, și asta îmi aduce mare speranță.
Ei nu se prefac în răspunsurile lor. Sunt cu totul cinstiți când spun, „David, chiar mă doare. Uneori durerea mă copleșește. Câteodată am așa mari dureri încât îmi dau lacrimile.”
Acești sfinți îndură focurile suferinței. Cu toate acestea, totdeauna vine dinlăuntrul lor un cuvânt de consolare: „Dumnezeu mă ajută să îndur. Știu că El este credincios. Și mă încred în El. Știu că El este cu mine.”
