Una din marile mize ale bătăliei actuale în lume este cea prin care oamenilor să le fie înstrăinat Dumnezeu. De fapt, bătălia asta nu e tocmai modernă, e veche de când e lumea, dar acum se adaptează teribil de repede la modernism. Oamenii nu pot să mai creadă că Dumnezeu e real. Ciudat este că, li se pare absurdă credința în Dumnezeu, pe care îl numesc ironic „moș cu barbă”, dar cred în alte bazaconii infim mai mici și mai puțin susținute de istorie și știință, cum ar fi horoscopul de exemplu.
Discutam zilele acestea cu un om deștept, știți, caut să vorbesc cu oameni înțelepți ca să mă murdăresc măcar de deșteptăciunea lor, așa că în discuția cu acest domn, el îmi atrăgea atenția că, una din marile tehnici de condus lumea e prin evenimente sau situații șocante, așa de șocante încât oamenii să refuze să creadă că e realitate. Uitându-mă atent la ce ne înconjoară, nu am putut să nu îi dau dreptate. Lumea pe care o vedem azi e plină de evenimente extraordinare, așa de mari încât mintea noastră ori le refuză în primă instanță, ori le acceptă fără comentarii sau analiză. Scopul este – să nu gândim, ci să luăm informația cum ne este servită.
În România, în aceste zile, bătălia „anti-biserică” a trecut la o nouă fază. Tot mai puțini oameni tineri cred în eficiența religiei, asta nu ar fi rău, ce e rău este că tot mai puțini oameni tineri cred în Dumnezeu sau cred într-un dumnezeu complet bleg, al închipuirilor lor, unul accesibil, maleabil, ieftin și cuminte. La asta au contribuit și creștinii cu vârf și îndesat. Necunoașterea lui Dumnezeu generează o poziționare greșită față de El și respectiv o proiecție greșită și distorsionată a Sa.
Mulți oameni cred că îl cunosc pe Dumnezeu, când în realitate știu câte ceva despre El. Cunoașterea despre Dumnezeu dă mândrie și superioritate, pe când cunoașterea lui Dumnezeu dă blândețe, iubire și jertfă. Cunoașterea despre Dumnezeu face pe oameni să penduleze între extreme, pe când cunoașterea lui Dumnezeu ține omul aproape de El. Cunoașterea despre Dumnezeu determină „cunoscătorii” să Îl impună celorlalţi, să Îl aducă forțat în viața celorlalți, pe când cunoașterea lui Dumnezeu determină omul să Îl arate celorlalți prin exemplu personal.
Cunoaşterea despre Dumnezeu o poate da școala teologică, prezența la seminarii, conferințe, predici, studiul biblic și alte situații în care suntem expuși unui flux informațional despre Dumnezeu, pe când cunoașterea lui Dumnezeu vine exclusiv prin trăirea personală a vieții cu El, a relației de prietenie cu El. Să știi despre Dumnezeu e fascinant, e sublim, e foarte frumos și bine, e de apreciat. Să cunoști pe Dumnezeu devine însă totul. De-a lungul timpului au fost mulți oameni în ambele categorii dar proporţiile au fost oarecum stabile. Acum însă, procentul celor care știu despre Dumnezeu crește foarte tare, în comparație cu cei care Îl cunosc pe Dumnezeu. Avem mulți deșteptăcioși și puțini trăitori.
Societatea care ne înconjoară s-a săturat de vorbitul de Dumnezeu, s-a săturat de aerele de superioritate, s-a săturat de condiții și reguli impuse de „știutori”, refuză să mai creadă că Dumnezeu are vreo putere, pentru că „știutorii” nu au fost ei înșiși transformați de această putere. Oamenii vor să creadă, dar nu într-o religie searbădă. Ei au nevoie de un Dumnezeu puternic, un Dumnezeu autoritar și iubitor în același timp, au nevoie de un Dumnezeu care să le schimbe viața dar le este prezentat un Dumnezeu cu ochelarii pe nas și cu alură de intelectual superior sau le este prezentat un Dumnezeu sec, fără vlagă sau voință. Asta constituie diferența între credință și religie.
Eu personal am greșit enorm, sau dacă înțeleg bine acum, am fost un copil în cele spirituale crezând că dacă știu despre Dumnezeu, Îl cunosc pe El. Mi-am dat seama de diferența majoră mult prea târziu. Mi-am dat seama că știința despre Dumnezeu nu îmi potolește setea sufletului, nu îmi stinge acea arșiță și tânjire după El și am căutat să îl cunosc pe Cel despre care știam, pe Cel despre care predicam, doar că această cunoaștere mă îndepărtează constant de forme și ritualuri și oamenii din jur mă condamnă pentru asta.
Cunoașterea lui Dumnezeu nu poate fi șablonată, nu poate fi reglementată. Religia poate dar cunoașterea lui Dumnezeu nu are limite. E o sete mereu mai mare și mai arzătoare, care mistuie orice limită și orice barieră. Această sete nu o poate umple nici o religie omenească, ci doar trăirea proprie și personală cu El, doar oglindirea în El și renunțarea la eu. Cunoașterea lui Dumnezeu schimbă viața iremediabil și ireversibil. Când apuci a sorbi din ce este El, îți potolești setea și în același timp îți dorești mai mult din acele ape. Când Îl cunoști câtuși de puțin pe Dumnezeu, viața se schimbă și în exterior mult. Unii te vor considera nebun, alții trădător de religie, alții îngust, fanatic, dar nimeni nu îți poate contesta influenţa lui Dumnezeu în viața ta.
Credință sau religie? La ce chemăm oamenii? Îi chemăm la o cunoaștere de Dumnezeu sau la o supunere la ceea ce noi știm despre Dumnezeu? Îi chemăm să Îl descopere ei personal pe Dumnezeu sau avem impresia că fără mijlocirea noastră ei nu au cum să îl cunoască? Îi chemăm spre Scriptură spre relație cu El sau îi chemăm să le explicăm noi varianta pe care trebuie să o creadă?
Iată de ce Scriptura pune întrebarea „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” e vorba de credință nu de religie. Religia va fi peste tot în perioada următoare. Vor fi religii peste religii, unele universale, se va vorbi despre iubire și acceptare dincolo de orice, aceasta va deveni religie, dar Fiul omului va căuta credința nu religia. Doamne, ajută-mă să cred experimentându-Te.
